Între North și Polițist adjectiv

Nu scriu despre North / Nord al lui Rune Denstad Lango pentru că a fost răsplătit cu Trofeul Transilvania la TIFF 2009, împreună cu Polițist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. Destui comentatori au văzut cu mult înainte de decernarea premiilor cele două filme ocupând locurile fruntașe. În ceea ce mă privește, dacă mergeam cu North pe acolo, cu fals policierul lui Porumboiu mă opream ceva mai jos. Deși sunt producții total diferite ca temă, tratare și modalitate de a sonda realul, ele pot fi analizate în paralel (dacă tot și-au împărțit marele premiu) din cel puțin câteva unghiuri ce țin de expresia cinematografică în ansamblu și tehnicile folosite. Pentru că - nu-i așa? - acestea trebuie să fie un criteriu beton. Filmul este o artă a imaginii prin excelență. Nu a dialogului (care ține de teatru), nu a narațiunii (care ține de proză). Nu a lecturii prelungite din DEX sau din altceva, cum nu poate fi arta filmării unor rapoarte de filaj, tot prelungite. Cel puțin așa credeam până n-am căzut pe demonstrația de viabilitate a acestor resurse minimale făcută de regizorul român.

Vreau să scriu despre North pentru că beneficiază de o pregnantă expresivitate a imaginii. Să ne mirăm că Philip Ogaard a luat Premiul pentru imagine? Cât de sărac e filmul în dialog și cât de bogată în sugestii se dovedește imaginea! Până la insinuantele note de umor subțire, filmul e un poem despre singurătatea și căutările omului pierdut în peisajul hibernal. Andres Baasmo Christiansen, interpretul lui Jomar, fostul schior de performanță care se tratează de depresie, pornit spre nord cu snowmobilul sau pe schiuri, e filmat de câteva ori ca un punct minuscul, neînsemnat, dar ardent (pentru că-i cunoaștem zbuciumul încă din declanșarea intrigii), un punct, spun, ce se mișcă în imensitatea albă, rece, neprimitoare a vieții. Imaginea empatizează cu viziunea eroului. Exterioritatea dușmănoasă atentează până și la ochii lui Jomar: oftalmia zăpezii. Este îngrijit de o copiliță rebelă, se adăpostește într-un refugiu, apoi la un tânăr, în cele din urmă la bătrânul inuit Ailo, care s-a retras într-un cort montat pe gheață, așteptându-și moartea. Toate sunt etape în drumul său spre femeia și fiul lui de patru ani, care trăiesc în nord.

Ca atare - un road movie cu specific norvegian sută la sută. Un drum inițiatic în care planturosul Jomar, rămas de fapt un adolescent cu răbufniri furibunde, nu urmărește altceva decât să-și îngroape sau să-și ardă (la propriu dacă se poate) trecutul. Incendiile repetate subliniază această dorință. El lasă în urma lui doar scrumul unei vieți irosite. Oamenii întâlniți în drum, singuratici, bizari, suferă de anxietăți felurite: bunica fetiței ospitaliere ar vrea să scape de izolare mutându-se la oraș, tânărul care-i oferă adăpost are fobia homosexualității, bătrânul Ailo, refuză să se întoarcă în sânul familiei, așteptându-și moartea împăcat cu sine și cu lumea. Scena amintește vag despre bătrâna neputincioasă, devenită povară într-o familie de eschimoși din The Savage Innocents / Umbre albe, celebrul film al lui Nicholas Ray, cu Anthony Quinn, realizat în 1960, care se desparte de cei dragi ca să-și aștepte moartea în gerul arctic. Ailo din North s-a legat cu un lanț de snowmobilul său lăsat în fața cortului, pe copcă, și atunci când gheța se sparge sub greutatea acestuia, îl trage și pe bătrân la fund. Ca un îndemn că viața trebuie continuată, bătrânul îi dăruiește lui Jomar o carte de credit. Acesta își continuă drumul spre copilul său devenit un scop salvator pentru viața lui ratată. Scena finală e tratată în aceeași tonalitate dulce-amară în care sunt turnate cam toate cadrele filmului. Scenariul lui Erlend Loe, conceput ca fluctuație liberă la limita parabolei, doar nuanțează, cu o mare economie de mijloace, firul acțiunii încredințat în proporție de 90% imaginii. Ca o plantă care se înfășoară pe un arac sau pe o sfoară, camera urmează salturile eroului prin nămeți, dovedindu-și volubilitatea de a se plia pe senzațiile eroului, pe crispările sau pe izbucnirile lui.

Mai țineți minte rotirile camerei în jurul a doi actori prinși într-un dialog din filme istorice ca Neamul Șoimăreștilor sau Mihai Viteazul? Aia volubilitate a camerei, nene, vor spune unii. Travellingul a fost o realizare tehnică de răsunet care a revoluționat arta filmului. Corneliu Porumboiu se pare că n-a auzit de ea. El își fixează cu încăpățânare camera într-un loc și realizează o scenă de 40 de minute fără s-o clintească o clipă. Expresivitatea revine exclusiv actorilor. S-ar putea spune că regizorul român și-a format un stil de la care nu abdică. Îl reprezintă. Așa a procedat în A fost sau n-a fost?. Și la fel creează și în Polițist, adjectiv o scenă antologică în care trei personaje, ba chiar patru, căci DEX-ul devine personaj, participant la dialog, pun pe tapet o interesantă dezbatere despre conștiință și lege. Tânărul polițist Cristi, pus să urmărească un licean consumator de droguri, ajunge să nu mai creadă în necesitatea legii. Subiectul e simplu, linear, insignifiant chiar, dar reușește să pună probleme și abordarea e cât se poate de tranșantă. Taciturnul Cristi interpretat de Dragoș Bucur e un tip care problematizează și se pare că cei care își pun probleme de conștiință nu prea au ce căuta în Poliție. Dibuind frământările subalternului, șeful său, interpretat impecabil de Vlad Ivanov, cu severitate rece și inteligență, îi pune frontal chestiunea alegerii între conștiință și datorie. Filmul e lucrat până la cel mai mic detaliu și dacă reușești să treci peste unele lungiri agasante, dar perfect motivate, vei putea gusta mesajul, uneori cuibărit chiar în aceste așa-zise lungiri. Cât despre citirea din DEX, redarea rândurilor din raportul lui Cristi sau chiar scrierea pe tablă a colegului lui Cristi, interpretat de Ioan Stoica, te vei convinge, în ciuda prejudecăților, că pot face parte dintr-un film cu asemenea miză.