Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Teatralitate retro - Footsbarn Theatre


Oltiţa Cîntec

Teatrul Azi, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe cei de la Footsbarn Travelling Theatre i-am descoperit la începutul anilor 2000, când, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon se juca, cu foarte mare succes, una dintre producţiile lor, Revizorul de Gogol. Ceea ce atrăgea atenţia asupra artiştilor aceştia era nu doar calitatea montării, ci şi stilul lor de a face teatru. Footsbarn nu doar face teatru, ci îl trăieşte, pentru că a preluat întrutotul maniera trupelor ambulante de odinioară, care locuiau, lucrau şi călătoreau împreună în căutarea publicului. O formulă mai puţin obişnuită pentru prezentul istoric, dar deloc anacronică, în fond, pentru că nu există instituţie teatrală care să nu fie obsedată de relaţia ei cu publicul, care să nu caute orice ocazie pentru a-şi întâlni spectatorii.

"Călătoria ca mod de viaţă" a fost filosofia pe care a afirmat-o Footsbarn încă de la crearea companiei. Asta se petrecea în 1971, la Cornwall, în sud-vestul Angliei, când Oliver Foot şi John-Paul Cook au decis să reînvie tradiţia teatrului medieval, a trupelor nomade, încercând să-şi cucerească auditoriul prin poveşti simple, comice, pe înţelesul tuturor. Foot şi Cook au mai găsit câţiva colaboratori interesaţi de proiectul lor şi şi-au început activitatea în hambarul ("barn") lui Foot, care a dat şi numele companiei: Footsbarn Theatre. Dorinţa trupei era să joace în spaţii publice, unde să se adreseze direct publicului, într-o comunicare nesofisticată, dar încărcată de emoţie, în amintirea unei practici uitată, păstrată numai în enciclopediile teatrale. Această filosofie artistică au experimentat-o în împrejurimile Cornwall-ului, prezentându-şi producţiile de început în pieţe, parcuri, şcoli şi săli de festivităţi.

În 1971, trupa, compusă din actori care studiaseră arta teatrală în Europa şi peste ocean, în Statele Unite, au achiziţionat un cort şi, în noul context, s-au decis să adopte stilul de viaţă al artiştilor de circ: trăiesc în rulote, se mută dintr-un loc în altul, întreg patrimoniul trupei este încărcat în camioane, caravana, compusă din vreo 20 de autovehicule viu colorate, migrând în căutarea amatorilor de teatru.

Pentru a avea copiii aproape, în 1980 a fost inaugurată şi o şcoală proprie, grija unui profesor angajat cu normă întreagă, care îi deprinde pe descendenţii celor de la Footsbarn tot ceea ce învaţă elevii în unităţile de învăţământ clasice. În acelaşi an, 1980, din motive economice, Footsbarn a decis să părăsească Anglia, începând un turneu în jurul lumii, care a durat un deceniu. Australia, Portugalia, Spania, URSS, Nigeria au fost câteva dintre escalele mari. Din fiecare loc de popas, au câştigat aderenţi şi au învăţat lucruri noi. Multiculturalitatea a devenit o nouă trăsătură a lui Footsbarn, nu numai la nivelul alcătuirii trupei, ci şi în planul creaţiei. Diversitatea culturală şi lingvistică acţionează ca elemente federatoare. Footsbarn funcţionează pe principiul deplinei egalităţi. Echipa are în prezent 31 de membri - actori, administratori, tehnicieni -, care primesc, fără nici o excepţie, acelaşi salariu. Toată lumea lucrează de la egal la egal la montarea cortului, a decorurilor şi la realizarea noilor producţii. Acelaşi principiu al egalitarismului se manifestă şi în plan artistic. Noile proiecte sunt creaţii colective, în realizarea cărora individualitatea, libertatea şi creativitatea fiecăruia sunt chemate să se exprime: alegerea piesei, distribuţia, decorurile, costumele, accesoriile, mecanica. Fiecare cunoaşte mai multe meserii practice, pentru a putea interveni în cât mai multe moduri şi a participa activ la viaţa micii comunităţi.

În 1990, cuceriţi de farmecul unui sat din regiunea Allier, în centrul Franţei, Hérisson, au decis să cumpere, evident tot împreună, un complex de clădiri, La Chaussée, devenit punct matcă. Acolo înseamnă acasă pentru Footsbarn. iar vara se desfăşoară cursuri specifice pentru profesionişti ori amatori. În iulie-august 2009, unul dintre ateliere va fi susţinut de celebra Nola Rae, maestră a artei pantomimice, specialistă în "a vorbi fără cuvinte". Footsbarn vizează un teatru viu, fără frontiere, deschis la elemente foarte diferite. Măştile, dansul, muzica, pantomima, bufonada sunt mijloace de expresie curente. Limbile naţionale nu constituie o barieră în comunicare, iar spectacolele sunt astfel construite încât să poată fi receptate adecvat chiar şi de necunoscătorii limbii în care sunt jucate.

Footsbarn recunoaşte că are o slăbiciune pentru Shakespeare, pe care, în cele peste trei decenii de activitate artistică, s-a străduit să-l facă inteligibil tuturor, inclusiv celor din satele izolate pe unde au ajuns. Cel mai nou titlu shakespearian este Visul unei nopţi de vară, reluarea unei versiuni anterioare datând din 1990. E o mizanscenă care te atrage prin atmosfera idilică, de serbare câmpenească şi teatru popular, aşa cum se practica odată. Comunicare directă, netrucată, realizată pe calea emoţiilor primare, asta consideră Footsbarn că e misiunea lui artistică. Spectacolul se prezintă la orele serii, într-un cort cu aproximativ 400 de locuri, instalat la Lille, de fapt la Villeneuve d'Ascq, în zona metropolitană, într-o parcare. Footsbarn a fost special guest star al Festival Interuniversitaire du spectacle vivant 2009, manifestare inclusă în programul Lille 3000. Se joacă fără microfoane ori alt tip de sonorizare, live inclusiv secvenţele muzicale. Distribuţia e cosmopolită: actori englezi, francezi, indonezieni, japonezi (compania are acum 16 actori de 11 naţionalităţi), vorbind limba lui Shakespeare cu un accent străin foarte haios. În rolul Titaniei, Akemi Yamauchi, rosteşte atât de stâlcit, încât abia dacă înţelegi ce zice. Nu e deloc supărător, ba chiar augmentează comicul, pentru că reprezentaţia reuşeşte performanţa unei conexiuni speciale cu publicul. Mesajul e dincolo de vorbe, iar asta a devenit una din însuşirile care fac marca Footsbarn. Înscenat simplu, se apelează la mijloace ce ţin de teatrul de bâlci, de commedia dell'arte, de circ, de variante culturale în care tradiţiile sunt conservate cu sfinţenie, precum cele japoneze şi balineze. Pentru că o altă trăsătură care singularizează munca acestor artişti unici este deschiderea pe care o au spre tot soiul de influenţe, ştiinţa de a le topi în montările proprii, într-un eclectism asumat, care place.

Scena e semicirculară, iar spaţiul scenografic e etajat. Se joacă pe o estradă puţin înălţată faţă de nivelul la care stau spectatorii, ei înşişi aşezaţi în amfiteatru, pentru vizibilitate. Punctul central al decorului e un arbore cu o tulpină contorsionată, în al cărui frunziş se află o mică platformă, ca la căsuţele din copac, pe care se şi joacă. Plasaţi în stânga, instrumentiştii, polonezul Pawel Paluch şi indianul Chandran Veyattummal, ca doi oameni-orchestră, cântă la tot felul de instrumente exotice, eliberând sunete ciudate, conferind universului sonor, din care fac parte şi vocile actorilor, o aură exotică.

Culorile sunt patinate, nuanţele pale contrastând, de pildă, cu roşul ciupercuţelor magice, cu ţinutele suitei regale ori cu floarea uriaşă, galbenă, între petalele căreia flirtează Titania şi meşterul Fundulea, animalizat prin adăugarea unui cap de măgar imens, foarte real. Se joacă la vedere, se folosesc păpuşi supradimensionate, pe tijă, ca la paradele stradale, unele personaje poartă măşti (semănând frapant cu cele asiatice, din a căror tradiţie Fredericka Hayter, realizatoarea lor, s-a inspirat; Puck, de pildă, arată exact ca un luptător japonez). Unii au cocoaşă, burtă ori chelii false, unii sunt pitici, altul poartă dinţi exageraţi. Fiecare interpretează mai multe roluri, fără să se prefacă, Paddy Hayter e şi Fundulea, dar şi Lysander şi un spirit al pădurii, într-o interşanjabilitate care nu creează confuzie, întrucât sunt identificate similitudini ori continuităţi, şi fără ca vârsta biografică să afecteze vârsta dramaturgică a personajelor. Toţi cei şapte din distribuţie (Paddy Hayter, Mas Soegeng, Caroline Piette, Muriel Piquart, Paddy Hayter, Vincent Gracieux, Joseph Cunningham) sunt actori cu multiple talente, bine antrenaţi, din bagajul cărora nu lipseşte ştiinţa de a cânta, a jongla, a face clovnerie, a juca în spatele unei măşti, pentru care spunerea unui text e numai o parte a actului actoricesc. Tehnica de scenă e deliberat ignorată, tocmai pentru ca mesajul să ajungă frust la privitori. Rezolvările sunt fireşti, nesofisticate, dar mijloacele sunt surprinzătoare. Luminile sunt simple, colorate (albastru pentru noapte, de exemplu), dar magice. Nu lipsesc confetti, focul, fluierele, ca la circ. Textura spectacolului are un aspect retro, fără să fie desuetă, ci foarte plăcută.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer