Doi bărboşi, o barbă şi-un concert aşezat: ZZ Top la Polivalentă!

Pe vremea când aveam 16-17 ani se întâmpla ca boxele casetofonului Fisher să urle în disperare, la intervale constante, melodiile unor indivizi care în România acelei perioade întunecate păreau a fi nişte zei ciudaţi dar foarte cool. La o cameră distanţă, lângă video-ul Akai era întotdeauna pregătită o casetă VHS care mustea de videoclipuri cu muzica aceloraşi indivizi cu barbă. Maşini colorate, motoare, chitare şi, nu în cele din urmă, o mulţime de fete trăznet care abia aşteptau să se urce în cadZZilla-cul ale cărui chei nichelate simbolizau cele două litere magice născute în Houston, Texas: ZZ.

Când ajungi să-i vezi live pe idolii unei adolescenţe petrecute muzical, printre altele, cu urechea la topurile Vocii Americii, îţi tremură un pic coarda sensibilă a nostalgiei. În anii '80, ZZ Top se aflau pe tsunamiul succesului. Albumul Eliminator, apărut în 1983, îi transformase rapid pe cei doi bărboşi chitarişti, plus Beard-ul mustăcios de la tobe, într-una dintre cele mai spectaculoase trupe din lume. În anul 2009, când ZZ Top a găsit de cuviinţă să vină la Sala Polivalentă pentru a concerta, tsunamiul rămăsese în istorie. Ultimul album, Rancho Texicano, se produsese cu 5 ani în urmă şi nu mai lovise pe nimeni în plin. Dar legenda îşi intrase de mult în drepturi.

A fost un concert "aşezat", într-o sală nu foarte plină cu oameni în general trecuţi de 30 de ani, în care trei moşari s-au jucat impecabil de-a blues-ul şi de-a hit-urile. Aşa cum mă aşteptam, ZZ-iştii au început show-ul progresiv. După explozivul Got Me Under Pressure din start a urmat o incursiune într-ale blues-ului, cu opriri specifice dedicate mentorului BB King (de la care trupa şi-a luat şi numele, în 1969) sau legendarului Jimmy Hendrix. Gibbons, Hill şi Beard nu se mai află la vârsta la care să-ţi producă aşteptări de tip isteric. Dar felul în care mânuiesc chitarele şi tobele, modul în care dau impresia că se află pe scenă pentru o joacă de copii mari, te fac să-i aplauzi cu bucurie şi, dacă se întâmplă să ai o pălărie pe cap, să te facă să o arunci pe podea întru admiraţie totală.

Texanii şi-au pigmentat show-ul cu un umor sec şi cu câteva fraze româneşti bine învăţate (sau şoptite). Au ridicat tonusul spre final, cântând la rând câteva dintre hit-urile care i-au făcut mari - Gimme All Your Lovin', Sharp Dressed Man sau Legs - au făcut două bis-uri şi au refuzat să se întoarcă pentru al treilea tocmai într-un moment în care reuşiseră să aprindă sala. Poate că 10-15 minute în plus n-ar fi stricat dar chiar şi aşa, ideea că ZZ Top e o trupă intrată definitiv în istoria rock-ului i-a bântuit pe toţi cei circa 2.500 de oameni care s-au înghesuit apoi să coboare dealul de la Polivalentă după un spectacol agreabil şi de o calitate ireproşabilă.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.