Doi bărboşi, o barbă şi-un concert aşezat: ZZ Top la Polivalentă!

Pe vremea când aveam 16-17 ani se întâmpla ca boxele casetofonului Fisher să urle în disperare, la intervale constante, melodiile unor indivizi care în România acelei perioade întunecate păreau a fi nişte zei ciudaţi dar foarte cool. La o cameră distanţă, lângă video-ul Akai era întotdeauna pregătită o casetă VHS care mustea de videoclipuri cu muzica aceloraşi indivizi cu barbă. Maşini colorate, motoare, chitare şi, nu în cele din urmă, o mulţime de fete trăznet care abia aşteptau să se urce în cadZZilla-cul ale cărui chei nichelate simbolizau cele două litere magice născute în Houston, Texas: ZZ.

Când ajungi să-i vezi live pe idolii unei adolescenţe petrecute muzical, printre altele, cu urechea la topurile Vocii Americii, îţi tremură un pic coarda sensibilă a nostalgiei. În anii '80, ZZ Top se aflau pe tsunamiul succesului. Albumul Eliminator, apărut în 1983, îi transformase rapid pe cei doi bărboşi chitarişti, plus Beard-ul mustăcios de la tobe, într-una dintre cele mai spectaculoase trupe din lume. În anul 2009, când ZZ Top a găsit de cuviinţă să vină la Sala Polivalentă pentru a concerta, tsunamiul rămăsese în istorie. Ultimul album, Rancho Texicano, se produsese cu 5 ani în urmă şi nu mai lovise pe nimeni în plin. Dar legenda îşi intrase de mult în drepturi.

A fost un concert "aşezat", într-o sală nu foarte plină cu oameni în general trecuţi de 30 de ani, în care trei moşari s-au jucat impecabil de-a blues-ul şi de-a hit-urile. Aşa cum mă aşteptam, ZZ-iştii au început show-ul progresiv. După explozivul Got Me Under Pressure din start a urmat o incursiune într-ale blues-ului, cu opriri specifice dedicate mentorului BB King (de la care trupa şi-a luat şi numele, în 1969) sau legendarului Jimmy Hendrix. Gibbons, Hill şi Beard nu se mai află la vârsta la care să-ţi producă aşteptări de tip isteric. Dar felul în care mânuiesc chitarele şi tobele, modul în care dau impresia că se află pe scenă pentru o joacă de copii mari, te fac să-i aplauzi cu bucurie şi, dacă se întâmplă să ai o pălărie pe cap, să te facă să o arunci pe podea întru admiraţie totală.

Texanii şi-au pigmentat show-ul cu un umor sec şi cu câteva fraze româneşti bine învăţate (sau şoptite). Au ridicat tonusul spre final, cântând la rând câteva dintre hit-urile care i-au făcut mari - Gimme All Your Lovin', Sharp Dressed Man sau Legs - au făcut două bis-uri şi au refuzat să se întoarcă pentru al treilea tocmai într-un moment în care reuşiseră să aprindă sala. Poate că 10-15 minute în plus n-ar fi stricat dar chiar şi aşa, ideea că ZZ Top e o trupă intrată definitiv în istoria rock-ului i-a bântuit pe toţi cei circa 2.500 de oameni care s-au înghesuit apoi să coboare dealul de la Polivalentă după un spectacol agreabil şi de o calitate ireproşabilă.