Un Songe d'une nuit d'hiver / Exercice sur des motifs shakespeariens

Aşa se numeşte spectacolul ce a avut premiera pe 10 aprilie la Ecole Nationale Supérieure des Arts et Techniques du Théâtre din Lyon. Eu una, cum l-am văzut anunţat în broşura ENSATT, m-am şi grăbit să-mi rezerv loc, după experienţa de la ultimul Festival de Teatru din Bucureşti, când am negociat vreo 30 de minute cu poliţistul postat la intrare în TNB şi tot nu m-a lăsat să văd Noaptea de la spartul târgului. Acum m-am răzbunat. Şi, dacă tot mă aflu în Lyon, mi-am propus să mai văd spectacolul de vreo două-trei ori.

Un Songe d'une nuit d'hiver e construit din fragmente din Visul unei nopţi de vară, Hamlet, Richard al III-lea, Regele Lear, Macbeth, Coriolan şi Furtuna, îmblânzite (atât cât să nu se certe între ele, ci să se provoace, să se susţină) cu abilitate şi farmec de George Banu (sau Georges, cum ni-l prezintă caietul-program).

Începutul e firesc şi sfios ca un "a fost odată", e introducerea lentă în poveste, ce nu te lasă să-ţi închipui în ce o să se transforme totul, în ce ritm nebunesc de imagini vechi-noi, dansând ca electronii în jurul nucleului. La început sunt nişte tineri care se adăpostesc de ninsoare într-un teatru şi încep să se joace cu ce găsesc pe-acolo. Sunt veseli, deşi au nişte tăceri stranii, amintind de apariţia personajelor în căutarea unui autor.

Iar asta e doar prima referinţă culturală. Ce urmează e ca un montagne-rousse ce aleargă timp de două ore. Ţine-te bine de mânerul scaunului şi scormoneşte cu viteză în mintea-ţi după toate imaginile create de oameni pe care le-ai văzut vreodată pe o scenă sau pe un ecran! O să ai nevoie să te prinzi de ele. Purcărete îi trece pe studenţii de la ENSATT prin toată istoria teatrului şi a cinema-ului. Şi bine le face! După spectacolul ăsta vor fi cu siguranţă pregătiţi să intre pe scenă, indiferent de ce au învăţat sau nu la şcoală până atunci.

Avem de la filmul mut şi Chaplin la filmul noir şi până la Hollywood-ul sclipicios de astăzi cu ale sale Chicago şi Moulin Rouge; de la rolurile feminine jucate de bărbaţi şi până la un cor antic (echipat cu măşti şi săbii de scrimă). Iar textul (şi pretextul) este Shakespeare, după cum spuneam. Semn că Marele Will a fost primul care a spus totul, iar noi de atunci nu facem decât să repetăm aceleaşi teme.

Minunată e fantezia infinită cu care se împerechează imaginile. De exemplu, Ofelia este sedusă prin secvenţa cu prăjitura-cadou din Once upon a Time in America. Avem şi personaje mai noi, apărute de curând în imaginarul colectiv al spectatorilor de cinema, cum ar fi diva albastră, cu voce de "the great gig in the sky", din Al cincilea element, reconstruită foarte ingenios prin nişte felii de castravete lipite pe faţă şi picioare feminine pe post de braţe caracatice.

Actorii sunt energici şi mobili şi la vârsta la care descoperă pentru prima oară unele dintre operele pe care le pastişează, fapt ce contaminează spectacolul de entuziasmul descoperirilor lor. Actorii sunt fragezi, iar lui Purcărete îi place să se joace cu ei, asta se vede. De aici şi prospeţimea şi bogăţia întâlnirii. Şi cheful de a construi noi şi noi situaţii din fragmente de imagini mai vechi.

Am uitat să spun că şi din Cumnata lui Pantagruel sunt împrumutate o râşniţă şi o oală, folosită mai târziu ca ceaun pentru magie neagră. Şi praful-făină ce iese dintr-un om bătut pe umăr.

Scenografia (semnată Diane Thibault şi Aude Vanhoutte) este foarte mobilă şi receptivă la toată abundenţa de situaţii. Iniţial pare decorul obişnuit din culisele unui teatru, dar pe parcurs ni se arată că fiecare obiect este locuit de mai multe identităţi, ca de nişte fantome (toate tipurile de folosire a lui în spectacol, dar şi posibilele folosiri viitoare, în alte contexte).

Pauzele binevenite în goana caruselului sunt punctate de apariţia lui George Banu pe câte un ecran situat în cele mai năstruşnice locuri. Alb şi înţelept, el explică (fiindcă el ştie), teoretizează într-un mod savuros ceea ce tocmai am văzut. Asta ca să nu uităm că spectacolul este cu şi pentru studenţi, aşadar un fel de lecţie deschisă. În plus, se joacă în sala facultăţii, fiind investit astfel, indirect, cu un rol didactic. Şi-am să repet că didactic înseamnă aici învăţare prin joc, nimic pedant, ci doar bucuria descoperirii.

Apoi Georges spune în cuvinte ceea ce tinerii actori sugerează febril cu fiecare cm² din corpul lor, şi anume că în teatru orice e posibil. De exemplu, e posibilă schimbarea sexului; şi, într-adevăr, există nişte roluri în travesti foarte reuşite. Ce mai învaţă tinerii adăpostiţi în culisele teatrului e că jocul e pe alocuri serios (şi periculos); odată început, devine mai mare decât tine. Iar realitatea, în momentul în care este filmată, se transformă în altceva şi poate duce în locuri nebănuite. Şi, când înţelegi asta, că scena (şi ce se află în spatele ei) e un organism viu, că te afli acolo ca în burta unui peşte uriaş şi că nu e sigur dacă tu joci rolul sau rolul te joacă pe tine, ţi se face puţin frică. Dar e normal, "les acteurs ont toujours peur", ne asigură blând chipul lui George Banu de pe un ecran.

Spectatorii, în schimb, nu se tem, ci petrec cu imaginile ştiute (îmbrăcate în haine noi), ca alături de foştii colegi de liceu. Văd un "best of" de teatru şi cinema în două ore. Iar aluziile le întind corzile memoriei la maxim: trebuie să ghicească totul pentru ca jocul să continue, spectacolul îi implică şi pe ei. De aici tot felul de senzaţii.

Eu una, am citit clar o parte dintre referinţe (bucurându-mă astfel de un sentiment de complicitate, de intimitate cu scena), iar altele mi-au lăsat gustul straniu, de nedescris (deşi aduce puţin a madlenă) al deja-vu-ului.

La un moment dat, mi s-a părut că o văd şi pe eleva din Lecţia, multiplicată în şase, învăţând atentă, conştiincioasă, despre moarte sau privindu-i ritualurile ca pe un spectacol. Finalul nu se întoarce la ramă, ci preferă să rămână în poveste, s-o ramifice, printr-o lovitură de teatru. În ninsoarea moscovită de afară, apar farurile unei maşini şi trei saci cu bancnote le sunt aruncaţi tinerilor ca să-şi continue joaca. Asta ca să nu vă îngrijoraţi că fantezia asocierilor ar putea obosi.

Pe scurt, un spectacol mustind de aluzii, de energie şi bucurie (şi fără poliţişti la intrare, doar cu oameni veseli). Un metateatru povestit, în primul rând, celor care îl joacă, în timp ce îl joacă. Iar, pentru spectator, ceva mai mult, următorul "nivel": un metateatru despre teatru.