Greu să încadrezi Callas - Oana Pellea într-un gen fix de spectacol. Teatru, operă, lecție de pedagogie de înaltă ținută, confesiune, solilocviu, documentar, toate au ca aliaj emoția și dăruirea fără rezerve a artistului către un public felurit în așteptări, structură, putință de a înțelege. Și totuși, la final, deși se grăbește să aplaude tulburând celestele acorduri din Casta diva, publicul înțelege că trebuie doar să asculte, că tăcerea țesută din aceleași fire ca toată frumusețea lumii, tăcerea devine pentru artist îmbrățișare și plecăciune. "Noi vă iubim.", egoist și temporar dar, în această seară, și noi vă iubim.
Terrence McNally urmărește un Master Class susținut de divă la Juilliard School of Music din New York, în ultimii ani din viață. Callas a coordonat o serie faimoasă de douăzeci și trei de cursuri de master, cu douăzeci de cinci de studenți, la Juilliard, în 1971. Cursurile au fost înregistrate, rezultând Maria Callas la Juilliard (EMI), o compilație de trei CD-uri, cursurile fiind intercalate cu arii culese din discografia extinsă Callas. Piesa a câștigat în 1996 premiul Drama Desk pentru cea mai bună piesă nouă și premiul Tony în 1996 pentru cea mai bună piesă. Terrence McNally, care a fost fan devotat al "Divinei" și a urmărit toate spectacolele de la Metropolitan Opera House, a explicat că piesa sa Callas Master Class nu a fost niciodată menită să fie o docudramă, ci mai degrabă o operă de ficțiune despre prețul pe care un artist trebuie să îl plătească adesea în căutarea excelenței și gloriei. McNally împletește inspirat trecutul și prezentul, astfel că aspectele biografice ale vieții lui Callas devin borne în analiza condiției umane, a pasiunii artistice și, mai ales, a sacrificiilor inerente marelui succes. Dedicată în totalitate artei sale, Maria vede un spectacol ca pe o luptă pentru dominație. Publicul pare un inamic pe care trebuie să-l cucerească.
Traducerea și adaptarea în limba română a textului, dar și regia spectacolului, poartă semnătura lui Laurențiu Rusescu, iar direcția muzicală îi aparține dirijorului Daniel Jinga. Spectacolul implică o serie de flashback-uri care o poartă pe Callas în trecutul său în care regăsim ascensiunea ei spre glorie, apogeul succesului, declinul, dar mai ales plasa de relații interumane în care ea s-a zbătut ca larva să devină fluture.
În timp ce Callas contemplă lucid lecțiile vieții ei, Callas explică studenților săi, două soprane și un tenor, tainele muzicii, ale interpretării totale, fără cusur. Preocupările ei sunt controlul respirației, dicția, accentul, frazarea, postura, cunoașterea libretului, a indicațiilor compozitorului, tempoul, aspectul exterior.Există și o dorință nespusă de a scoate din cei trei aspranți cu care lucrează tot ce este mai bun.: "Încercarea nu este suficientă. Teatrul nu înseamnă să încerci, ci să faci." Glumele ei arată că ea a fost întotdeauna pregătită să-și înfrunte dușmanii și să-și deghizeze înfrângerile în triumfuri. Ea este o prezență intimidantă pentru tinerii studenți care au venit să învețe de la ea, dominatoare și chiar disprețuitoare. Callas pune celor trei aspiranți la titlu de artist întrebări capcană, reminescențe ale vieții sale:
"Ți-a fost vreodată foame?" este întrebată prima tânără care intră în scenă fără un creion cu care să își noteze sfaturile. "Foamea este ceva ce-ți amintești. Întotdeauna. Într-o parte din tine."
În contextul unei arii din Macbeth, Maria o întreabă pe a doua soprană: "Este ceva pentru care ai ucide, Sharon?... Un bărbat, o carieră?". Foamea și dorința de a ucide sunt coordonatele unui destin abisal. Foamea, pentru mai mult decât portocale, i-a hrănit arta. Ceea ce i-a distrus și arta, și viața, a fost o dragoste imensă pentru care a fost în stare să ucidă.
Callas aruncă ironii ucigătoare, salve de sarcasm, rareori încurajare. Afișează o furie distructivă, niciodată blazare. Are demnitate de vestală și o pasiune mocnită de curtezană. Sfidează, provoacă, intrigă, dar, la final, cucerește.
Încearcă să îi familiarizeze pe studenți cu tehnica memoriei emoționale ce se concentrează pe reamintirea atmosferei senzoriale a unei activități trecute pentru a recaptura emoția asociată acesteia. Acea emoție recuperată poate fi apoi folosită de actor ca echivalent al emoției pe care o trăiește personajul din piesă.. "Când am cântat Medeea am simțit pietrele lui Epidaur sub scândurile de lemn de la Scala", spune Maria. "A juca" este un cuvânt care nu-i place Mariei, sinonimul său perfect find "A fi."
Cutremurător monologul al doilea în care afli că Maria a ucis, nu pentru cariera ei, ci pentru iubirea vieții ei, armatorul grec care i-a spus că dragostea lui se revarsă exclusiv asupra copiilor săi și care o împinge să stârpească unica viață ce înflorește în ea. Înțelegem astfel de ce Maria se identifică cel mai mult, atât ca femeie, cât și ca artistă cu Medeea.
În Master Class, Maria se destăinuie: "Sentimentele oricui pot fi rănite. Numai un artist poate spune «Ha dato tutto a te» în centrul scenei la Scala și chiar și Leonard Bernstein uită că este Leonard Bernstein și ascultă.". Arta înseamnă sacrificiu necondiționat, renunțare la sine, dizolvare în ceilalți... "Ha dato tutto a te.", îi cântă Medeea lui Jason când află că o abandonează pentru o altă femeie. "Am dat totul pentru tine. Totul." Iubirea înseamnă și ea devotament nemărginit, contopire cu celălalt până la disoluție. Artă și iubire, moarte și înviere, celestul învingând teluricul, cu orice preț!
Recitesc și îmi dau seamă că am scris doar "Callas", nu și "Oana Pellea". Este una și aceeași persoană, nu?
Reverență tinerilor care i-au potențat strălucirea: Diana Hurjă, Alexandru Nagy, Cătălina Sima, Alexandru Burcă, Alexandru Popa. Callas i-a învățat să zboare și să dea totul.
Callas - Oana Pellea de Terrence McNally
Traducere, adaptare și regie: Laurențiu Rusescu
Direcție muzicală: Daniel Jinga
Interpreți: Maria Callas: Oana Pellea - invitată / Sophie: Diana Hurjă / Tony: Alexandru Nagy - invitat / Sharon: Cătălina Sima / Manny: Alexandru Burcă - invitat / Mașinistul: Alexandru Popa - invitat.