Zubin Mehta şi una dintre orchestrele sale

„Cea mai veche orchestră din lume” - după cum afirma în cuvântul său de deschidere Ioan Holender - de fapt (ca să nu exagerăm în manieră gazetărească) una dintre cele mai vechi din lume, Orchestra de Stat a Bavariei, există, într-adevăr, sub diverse titulaturi din 1523, când a fost înfiinţată de Ludwig Senfl. La ora actuală, ea funcţionează ca orchestră a Operei din Munchen, dar evoluează şi în concerte simfonice, directorul său general muzical, Zubin Mehta, fiind cel căruia i se datorează prezenţa acestui ansamblu la Bucureşti, la Festivalul Artelor, cu Simfonia a III-a de Mahler.

Faptul că pe scenele româneşti această lucrare poate fi ascultată atât de rar, a condus către o deschidere totală a publicului către a se bucura intens de această versiune a amplei simfonii mahleriene. Amintirea spumoasei Simfonii I de Mahler pe care ne-a oferit-o Zubin Mehta pe aceeaşi scenă cu un an în urmă alături de Orchestra festivalului „Maggio Fiorentino” nu s-a stins încă. Ceea ce am auzit de această dată este o lucrare mult mai eterogenă, debordând de eclectismul specific lui Mahler şi care ilustrează remarcabil ideea că muzica este o artă pentru care parametrul temporal este esenţial.

După ce în prima parte am avut senzaţia că vom avea parte de o versiune mai „nemţească” a simfoniei, temperamentul pasional al dirijorului nereuşind (sau mai degrabă nedorind) să modifice complet o manieră mai strictă de a fraza a orchestrei, odată cu delicatul menuet muzica a început să curgă tot mai fluent. Majoritatea soliştilor (de la vioară la trombon) au evoluat perfect (aşa cum este normal, de altfel, dar cum publicului orchestrelor româneşti nu i se întâmplă părea des), iar Corul de femei şi Corul de copii radio, pregătite de Dan Mihai Goia, respectiv Voicu Popescu au adus o caldă, nuanţată şi profesionistă completare autohtonă acestei deschideri de festival.

Zubin Mehta este un dirijor aflat la apogeul carierei, un muzician complet care ştie să-şi impună voinţa asupra oricărui ansamblu cu care lucrează, iar Orchestra de Stat a Bavariei este una dintre „orchestrele sale”. În acelaşi timp, ştie să valorifice calităţile care conferă personalitate uneia sau alteia dintre acestea. Orchestra de Stat a Bavariei pare a fi o formaţie cu un adevărat cult pentru litera partiturii, cu un sunet de ansamblu extrem de unitar, chiar dacă „fără vedete” sau fără o capacitate deosebită de a surprinde. Am ascultat un concert aşa cum, din păcate, orchestrele româneşti nu au la momentul actual capacitatea să ne ofere, cel puţin într-un repertoriu atât de dificil, principalele impedimente fiind cele de ordin tehnic.

A treia orchestră din Munchen, dacă nu mă înşel (după Filarmonica din acelaşi oraş şi Bayerische Rundfunk), a demonstrat încă odată publicului din Bucureşti că Germania este „patria” a ceea ce generic numim muzică clasică, oferindu-ne o versiune live etalon a uneia dintre cele mai complexe simfonii ale tuturor timpurilor. Iar durata de peste 10 minute a aplauzelor de la final cred că i-a recompensat pe muzicienii germani, chiar dacă la momentul respectiv aplauzele dintre părţi îi deconcertaseră.

Notă: fotografia îi aparţine lui Eugen Oprina.