Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  About a Boy

Doi băieţi - About a Boy


Andrei Gorzo

Dilema, septembrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Oamenii nu se schimbă", a scris Francois Mauriac, "dar se întorc adesea la înclinaţia căreia o viaţă întreagă i-au rezistat, pînă la epuizare. Asta nu înseamnă că întotdeauna sfîrşesc prin a ceda în faţa a ceea ce este mai rău în ei înşişi. Dumnezeu este ispita cea bună căreia destui oameni îi sucombă, pînă la urmă." E o idee frumoasă şi faptul că a stat la baza atîtor melodrame şi comedii care, încercînd să-ţi încălzească inima, reuşesc să-ţi întoarcă stomacul pe dos, n-o compromite. Deci, vă rog, nu ocoliţi această comedie cînd o să aflaţi că în ea e vorba despre un pierde-vară din Londra, în vîrstă de 38 de ani (Hugh Grant), care se reabilitează datorită prieteniei pe care o leagă treptat cu un copil de 12 ani (Nicholas Hoult).

Primul semn încurajator ar trebui să fie acela că About a Boy este ecranizarea unui best-seller de Nick Hornby (ca şi High Fidelity, poate cel mai discret film bun distribuit în România în anul 2000), dar cărţile lui Hornby încă n-au fost traduse la noi. Ar trebui să fie. Ar trebui să fie recomandate de doctori, pentru efectul lor benefic asupra stării de sănătate mintală. Hornby e un fel de Frank Capra al vremurilor noastre, vocea sa e complet lipsită de afectare, dezarmantă ca un şlagăr veşnic tînăr, sensibilitatea sa (îmbibată de cultura pop: poate că unele din referinţele sale sînt prea la zi) e un amestec de optimism şi scepticism, de crowd-pleasing (vrea să te facă să te simţi bine) şi onestitate (nu vrea să te facă să te simţi bine cu preţul unor minciuni). Şi mai important, printre atîţia aşi ai stărilor patologice sau la limită, el e un apărător al normalităţii - misiune care numai uşoară nu este. Pentru o viaţă normală şi cumsecade - aspiraţia supremă a multora dintre personajele sale - bunele intenţii nu sînt suficiente; uneori, nu-i suficient nici să-ţi dai toată silinţa.

Fraţii Weitz au devenit celebri pentru o partidă de sex cu o plăcintă - clou-ul comediei lor cu adolescenţi, American Pie - , ceea ce nu înseamnă că şi în noul lor film veţi găsi poante groase. Dar nici sirop. Copilul de 12 ani are probleme cu o mamă hippioată, părăsită şi depresivă, care, atunci cînd nu încearcă să se sinucidă, îl încurajează să se exprime - de fapt, să o exprime pe ea (inimă frîntă, autocompătimire etc.), cîntînd Killing Me Softly pe unde apucă, inclusiv la şcoală. Orice băiat care cunoaşte acea leşinătură de şlagăr, şi care a avut cîndva 12 ani, va înţelege ce înseamnă asta: "sinucidere socială".

Lucrul grozav este că băiatul nu-i o victimă; în pofida aparenţelor, e un dur, un supravieţuitor care evaluează lucid o situaţie-limită, înţelege că are nevoie de un aliat şi apoi trece la acţiune. Iar lucrul şi mai grozav este că viitorului său aliat, domnului Am-38-de-ani-şi-nu-fac-nimic-toată-ziua, nu-i plac copiii. Cînd cei doi se ceartă, o fac ca doi adulţi: bărbatul nu e condescendent, copilul nu se miorlăie; fiecare vrea să-l convingă pe celălalt că el are dreptate şi nici unuia nu-i vine să-i creadă că aude asemenea prostii de la celălalt. Sînt egali.

Agilitatea cu care acest film fentează convenţiile genului merită aplauze. Chiar şi atunci cînd li se supune, tot el are ultimul cuvînt. Aţi văzut de prea multe ori personaje care, după o viaţă greşită, se reabilitează printr-un singur gest eroic; dar aţi mai văzut gest eroic constînd în interpretarea cîntecului Killing Me Softly (blestemată melodie!), pe scena sălii de festivităţi a unei şcoli, în faţa unei hoarde sălbatice de copii de 10 ani, care huiduie tot ce nu e rock sau rap? Aţi auzit de prea multe ori că "nici un om nu-i o insulă"; dar aţi auzit vreodată acest citat din gura unui personaj care nu-l acceptă decît după l-a jefuit pe John Donne de drepturile de autor, pe care i le oferă cu mărinimie lui Jon Bon Jovi?

Şi am lăsat la sfîrşit factorul Grant. Nu Cary, ci Hugh, dar cred că şi legendarul comedian romantic l-ar simpatiza de tizul său. Hugh este un Cary imperfect, un Cary care poate fi prins pe picior greşit sau cu pantalonii în vine: cu alte cuvinte, un Cary Grant potrivit pentru epoca noastră. Ieşind din cinema, pe creasta unui val de bucurie, cochetam cu ideea radicală că oamenii ar trebui împărţiţi în două categorii: cei cărora le place şi cei cărora nu le place Hugh Grant. Iar cei din a doua categorie ar trebui urcaţi pe o scenă şi puşi să se sinucidă social, cîntînd Killing Me Softly.




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Băieţi ocupaţi şi ne - About a Boy, Alex. Leo Şerban
 O comedie ataşantă - About a Boy, Călin Stănculescu
 Filme despre şi pentru băieţi - About a Boy, Ada Roseti


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer