Profil. Poveste. Personaj: Hélène Grimaud

Great questions! You've got great energy when you do this! Poate să fie politeţe. Poate să fie uşurarea că a scăpat de ultimul interviu şi poate merge să se odihnească. Sau, de ce nu, poate să fie mulţumirea unui interviu OK. Nu fulgurant, nu zdrobitor prin profunzime, nu interviul care îţi schimbă viaţa. Pur şi simplu un interviu cu cineva entuziasmat de muzică şi de ideea de interpret.

Aşa s-a terminat interviul cu Hélène Grimaud. Doream de multă vreme şansa unei întâlniri face á face cu ea şi recunosc că mă pregătisem metodic. Am ajuns la interviu târziu (doar ştiţi deja povestea cu Marc Minkowski), ea mă aştepta deja (ce jenant!) şi nu mai aveam chiar toate vorbele în gură (se mai întâmplă şi zile din astea, lingvistic proaste). Din jumătatea de oră promisă am smuls 20 de minute şi nu sunt cel mai mulţumit nici de lumină, nici de cadru, nici de ambianţă. Dar este ea, Hélène, implicată în fiecare cuvânt pe care îl spune, de parcă nu ar mai fi dat încă 4-5 interviuri până atunci. Atentă la întrebări, fără să le răsucească pentru a-şi plasa propriile răspunsuri. Firească, fără pompa unui nume de talia ei. Specială, pentru că nu poţi să nu te pierzi în ochii aceia mari, deschişi pe o faţă ca de porţelan, care îi refuză vârsta din acte. Profundă, pentru că îi furnică muzica prin încheieturi. Şi generoasă, pentru că nu o costă nimic. Generoasă, oferindu-mi timpul ei scurt, atenţie şi, la final, câteva cuvinte de apreciere.

Unii jurnalişti iau premii, devin celebri, influenţi şi ajung să câştige cel puţin suficient pentru o viaţă din care nu le lipseşte nimic. Cum nu mă încadrez în niciuna din aceste categorii, recunosc că cele mai dragi recompense sunt asemenea complimente, furate la sfârşit de interviu. Mă încăpăţânez să cred în sinceritatea lor, deşi ea poate fi doar politeţe, uşurare, complezenţă. Le ţin minte şi mă întorc la ele cu gândul, egoist şi narcisist în forul meu interior.

La concertul lui Hélène Grimaud cu Yuri Temirkanov şi Filarmonica din Sankt Petersburg nu am ajuns. Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rachmaninov e unul dintre preferatele mele. Cineva mi-a spus că a fost impecabilă tehnic, dar puţin rece, neimplicată şi că nu a vrut să acorde niciun bis. Eu am luat înregistrarea ca să aleg fragmentele pentru emisiune şi m-am trezit cu un nod în gât la final. Pentru mine, pentru reacţia pe care a generat-o în interiorul meu, pentru faptul că muzica asta sună în capul meu aşa cum a tălmăcit-o ea, o suspectez pe Hélène Grimaud de sinceritate absolută. Şi, ca atare, îi mulţumesc pentru cuvintele frumoase.

TVR Cultural, Joi, 11 ianuarie 2010, Ora 22:25

[email protected]