Casablanca
Probabil că niciun alt film din perioada clasică a Hollywoodului nu se bucură de popularitatea Casablancăi. Departe de-a fi o capodoperă (sau poate tocmai de aceea), filmul din 1942 al lui Michael Curtiz (pe scenariul lui Julius J. Epstein, Philip G. Epstein şi Howard Koch) a intrat în cultura populară mai repede decît şi-ar aprinde Humphrey Bogart o ţigară - şi a rămas acolo cît pentru toate ţigările fumate vreodată de el. A primit 3 Oscaruri importante (Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu), dar celebritatea lui nu are legătură cu Oscarurile- mai curînd, Academia americană se poate considera norocoasă că a avut flerul de a-l premia, ţinînd cont de cîte ori a dat-o în bară.

Farmecul acestui film ţine de şlăgăreala lui. Casablanca este romanţa de război care a făcut ca războiul să pară cool, de bine ce i-a pus să se reîntîlnească pe Rick (Bogart) şi Ilsa (Ingrid Bergman) într-un loc atît de exotic precum Casablanca. Ca-ntr-un roman de Agatha Christie, toţi vin la Casablanca - mai precis la "Rick's Cafe", un fel de Corabie a Nebunilor unde războiul e doar un ecou neplăcut al Lumii de Afară, strecurat între două deschideri ale uşii. Războiul e-o învîrteală, o afacere cu paşapoarte false între două raiduri ale poliţiei franceze. Războiul e ca o lungă beţie ce-ţi adoarme simţurile, trezite între un "As Time Goes By" cîntat la pian de un negru şi o "Marseieză" cîntată în picioare de toată lumea, din toţi bojocii. De fapt, nici nu vezi mare lucru din război: doar cîteva uniforme naziste asortate cu accente teutone. Nu e niciun lagăr în acest şlagăr.

Casablanca ar putea fi cel mai minimalist film pe care l-a făcut vreodată Hollywoodul în epoca lui de glorie. Curtiz nu era un mare regizor, doar unul eficient: ştia unde să pună camera. Bogart nu face mare lucru în filmul ăsta: are doar look-ul ăla care spune "nu trebuie să fac mare lucru, doar să-mi aprind ţigările şi să par dezabuzat de viaţă". Bergman face şi mai puţin: e doar frumoasă, cu pălărie sau fără, cu replici pe buze ("Play it again, Sam") sau fără. Din toată abureala asta în care nu crezi o iotă s-a născut cel mai cerut karaoke.

Regia: Michael Curtiz Cu: Ingrid Bergman, Humprey Bogart, Paul Henreid, Claude Rains. Conrad Veidt

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus