Farmecul acestui film ţine de şlăgăreala lui. Casablanca este romanţa de război care a făcut ca războiul să pară cool, de bine ce i-a pus să se reîntîlnească pe Rick (Bogart) şi Ilsa (Ingrid Bergman) într-un loc atît de exotic precum Casablanca. Ca-ntr-un roman de Agatha Christie, toţi vin la Casablanca - mai precis la "Rick's Cafe", un fel de Corabie a Nebunilor unde războiul e doar un ecou neplăcut al Lumii de Afară, strecurat între două deschideri ale uşii. Războiul e-o învîrteală, o afacere cu paşapoarte false între două raiduri ale poliţiei franceze. Războiul e ca o lungă beţie ce-ţi adoarme simţurile, trezite între un "As Time Goes By" cîntat la pian de un negru şi o "Marseieză" cîntată în picioare de toată lumea, din toţi bojocii. De fapt, nici nu vezi mare lucru din război: doar cîteva uniforme naziste asortate cu accente teutone. Nu e niciun lagăr în acest şlagăr.
Casablanca ar putea fi cel mai minimalist film pe care l-a făcut vreodată Hollywoodul în epoca lui de glorie. Curtiz nu era un mare regizor, doar unul eficient: ştia unde să pună camera. Bogart nu face mare lucru în filmul ăsta: are doar look-ul ăla care spune "nu trebuie să fac mare lucru, doar să-mi aprind ţigările şi să par dezabuzat de viaţă". Bergman face şi mai puţin: e doar frumoasă, cu pălărie sau fără, cu replici pe buze ("Play it again, Sam") sau fără. Din toată abureala asta în care nu crezi o iotă s-a născut cel mai cerut karaoke.