Una dintre cărţile care
mi-au marcat copilăria, ca multor altora, a fost
Winnetou. Karl May a ştiut cum să pună problema: a creat două personaje geniale şi a populat peisajul cu alte câteva din aceeaşi zonă a geniului. Prin pana lui, apaşii au ajuns să fie cele mai
cool fiinţe din lume, iar feţele palide, cele mai nasoale, desigur, cu mici excepţii. De o parte, Winnetou, de cealaltă, Old Shatterhand. Prietenie la cataramă. Indianul îi dă sora, calul, sângele. Albul îi aduce - fără să vrea - oamenii care construiesc căi ferate şi dezvirginează teritoriile "roşii". Indianul îşi apără neamul şi nevoile. Albul nu ţine cu ai lui,
fiindcă-l iubeşte pe indian. Dar e neputincios în faţa tehnologiei. Atenţie! Karl May a murit în 1912.
James Cameron a făcut
Avatar în 2009, urmând fix aceleaşi principii. Nu insist: la nivel de scenariu, filmul e un clişeu ordinar adaptat
într-o formă relativ adorabilă atât pentru un puşti de 12 ani cât şi pentru un matur de 60 care rămâne cu gura căscată la "ce pot face ăştia în ziua de azi cu filmele". Ceea ce ridică totul la un nivel superior faţă de alte prostii computerizate ce creează Noua Cinematografie este Pandora. Trecând peste
bullshit-urile de marketing care bombardează cu ştiri legate de sinucideri în masă ca urmare a depresiei provocate de faptul că nu există în realitate o asemenea lume, Pandora e punctul de atracţie şi mai ales de seducţie al filmului.
Într-o lume banală, creaturile alea albastre cu chip de pisică tâmpită, care
şi-o trag
împreunându-şi cozile,
n-ar fi impresionat pe nimeni. Plasate în Pandora, ele capătă farmec şi declanşează isterii
post-vizionare de genul
Avatarize Yourself.
Sigur, e de văzut documentarul cu
making-of-ul lui
Avatar, sunt de apreciat noile tehnici de filmare, noile camere şi unghiuri inventate de Cameron, noile programe de editare video şi audio, uriaşa industrie
tech care a fost pusă în mişcare după filmările în sine. Odată cu
Avatar am intrat
într-o nouă eră a cinematografiei şi, probabil, peste cinci ani, Neyitiri şi na'vioţii ei lungani vor fi priviţi cu indulgenţă ca nişte bieţi pionieri
într-ale "efectelor". Pandora va păli în faţa cine ştie cărei lumi
six-dimensionale. Până atunci,
Avatar rămâne un reper. Pe care nu e indicat
să-l cauţi la poveste, care, probabil, te va dezamăgi, ci, mai degrabă, la butoane.
(
3 stele)