James Cameron a făcut Avatar în 2009, urmând fix aceleaşi principii. Nu insist: la nivel de scenariu, filmul e un clişeu ordinar adaptat într-o formă relativ adorabilă atât pentru un puşti de 12 ani cât şi pentru un matur de 60 care rămâne cu gura căscată la "ce pot face ăştia în ziua de azi cu filmele". Ceea ce ridică totul la un nivel superior faţă de alte prostii computerizate ce creează Noua Cinematografie este Pandora. Trecând peste bullshit-urile de marketing care bombardează cu ştiri legate de sinucideri în masă ca urmare a depresiei provocate de faptul că nu există în realitate o asemenea lume, Pandora e punctul de atracţie şi mai ales de seducţie al filmului. Într-o lume banală, creaturile alea albastre cu chip de pisică tâmpită, care şi-o trag împreunându-şi cozile, n-ar fi impresionat pe nimeni. Plasate în Pandora, ele capătă farmec şi declanşează isterii post-vizionare de genul Avatarize Yourself.
Sigur, e de văzut documentarul cu making-of-ul lui Avatar, sunt de apreciat noile tehnici de filmare, noile camere şi unghiuri inventate de Cameron, noile programe de editare video şi audio, uriaşa industrie tech care a fost pusă în mişcare după filmările în sine. Odată cu Avatar am intrat într-o nouă eră a cinematografiei şi, probabil, peste cinci ani, Neyitiri şi na'vioţii ei lungani vor fi priviţi cu indulgenţă ca nişte bieţi pionieri într-ale "efectelor". Pandora va păli în faţa cine ştie cărei lumi six-dimensionale. Până atunci, Avatar rămâne un reper. Pe care nu e indicat să-l cauţi la poveste, care, probabil, te va dezamăgi, ci, mai degrabă, la butoane.
(3 stele)