Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies


Andrei Creţulescu

Revista HBO, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
TIFF-ul n-ar fi TIFF fără un invitat special, numai bun de (re)descoperit, la pachet cu o mână de filme, alese pe sprânceană. Anul ăsta soseşte Wim Wenders - carevasăzică, TIFF-ul e cât de poate de TIFF.

"Singurătatea nu-i neapărat tristă - câteodată, călătoria de unul singur poate fi minunată. Romanticii englezi o ştiau prea bine - singurătatea, uneori, înseamnă starea de graţie. Puterea de a fi singur este o condiţie esenţială a existenţei... Oamenii care nu pot fi singuri nu pot fi nici cu alţi oameni. Alienarea nu-i ceva demn de milă - s-ar putea chiar să fie starea naturală a omului inteligent." Aşa vorbea Wenders în 2006, într-un interviu acordat lui Walter Chaw de la Film Freak Central - dar, dacă interviul ar fi avut loc în anii '90 sau în anii '80 sau în anii '70, regizorul, sunt sigur, ar fi spus aproximativ acelaşi lucru. Citatul de mai sus nu-i o concluzie, e o premisă.

Cu mici excepţii (The Scarlet Letter, 1973, adaptare cam bolovănoasă după Hawthorne; Hammet, 1982, film-comandă produs de Coppola) şi cu foarte puţine poticneli (Faraway, so Close! - 1993, The Million Dollar Hotel - 2000, Land of Plenty - 2004, The Palermo Shooting - 2008), demersul cinematografic al lui Wenders e perfect cuprins în cuvintele sus-citate. Iar dacă universul filmic al germanului ar fi un tablou (metafora nu-i hazardată - motivul pentru care WW face cinema se numeşte Edward Hopper), culorile amestecate pe pânză ar purta nume de locuri şi/sau personaje...

Edward Hopper, dacă tot l-am amintit, a cărui influenţă se regăseşte în absolut toată creaţia regizorului - şi cel mai pertinent în subestimatul Don't Come Knocking (2005). Dennis, celălalt Hopper, deopotrivă fragil şi înspăimântător în The American Friend (1977), una dintre cele mai rezonante adaptări după Patricia Highsmith.

Nicholas Ray, eternul rebel (şi unsung hero) al filmului american, pe care Wim l-a distribuit pe post de gangster în The American Friend şi apoi l-a filmat în ultimele-i zile pentru inclasabilul document Lightning over Water (aka Nick's Movie).

Sam Fuller, poate cel mai cinstit regizor american, director de imagine în minunatul Der Stand der Dinge, paradoxal, trist şi extatic discurs despre cinema, punctat de unul dintre cele mai frumoase finaluri din istorie.

Jim Jarmusch, mare fan Nick şi Sam, asistent la Nick's Movie şi Stand der Dinge, care (ironic şi sublim, dacă ne gândim că ultimul comportă o echipă de producţie blocată în Portugalia pentru că s-a terminat pelicula) a turnat primul său film veritabil, Stranger than Paradise (1984) pe resturile de peliculă rămase de la, aţi ghicit, Stand der Dinge! Fraţii Kaurismäki, care împart cu Wenders şi Jarmusch pasiunea pentru Ozu, pentru road-movies, pentru rock'n roll şi pentru America.

America, dacă tot veni vorba, marea iubire a regizorului născut într-un Dusseldorf "alb-negru", o Americă parte pictură, parte imaginaţie, "prinsă" cel mai bine în capodopera Paris, Texas (1984). Germania, totuşi - o Germanie pustie, sfâşiată şi învinsă, surprinsă în trilogia Alice in den Stadten (1974), Falsche Bewegung (1975), Im Lauf der Zeit (1976). Rudiger Vogler, Solveig Dommartin, Jurgen Knieper, Peter Przygodda, Hanns Zischler, Robby Muller, Lisa Kreuzer, Isabelle Weingarten, Ry Cooder - oamenii (muzele?) care au apărut cel mai des pe genericele filmelor semnate WW.

În fine, Nick Cave, muzicianul australian care i-a "împrumutat" regizorului dezolant/terifianta The Carny pentru minunea numită Der Himmel über Berlin (1987) şi care apare în carne şi oase, cântând live From Her to Eternity, într-una dintre acele scene-icon (îngerul nevăzut, în mijlocul spectatorilor, la concert), de care filmografia lui Wenders debordează şi pe care te gândeşti că nu le putea semna (filma?) altcineva.

Pentru mulţi dintre noi, WW este sinonim cu post-punkul poeziei mersului la cinema. Mulţi dintre noi vor merge la TIFF să aplaude, din nou, Nick's Movie, Don't Come Knocking şi, mai ales, Until the End of the World, "the ultimate road-movie", excesul fascinant şi indulgent filmat pe 4 continente, jucat de Solveig Dommartin, William Hurt, Eddy Mitchell, Rudiger Vogler, Sam Neill, Chick Ortega, Allen Garfield, Jeanne Moreau şi Max von Sydow, "orchestrat" de Talking Heads, Lou Reed, R.E.M., Patti Smith, Daniel Lanois, Peter Gabriel şi, bineînţeles, Nick Cave (and the Bad Seeds) - în versiunea "director's cut" (unica din cariera lui Wenders), care durează 4 ore şi 40 de minute. Nici o secundă în plus, aşadar.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Creţulescu


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Un truc de magie - Lisbon Story la TIFF, 2010, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer