Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Ministagiune în plină vară


Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat sezonul 2009-2010 la jumătatea lui iulie, reunind într-o ministagiune un calup de trei producţii noi. Relaţia instituţiei cu publicul şi presa e grozavă, de vreme ce, pe o căldură infernală, în plină vacanţă, spectacolele s-au bucurat de o participare masivă. Faptul că manageriatul Maria-Adriana Hausvater - Ion Rizea a pus în practică un program coerent, ambiţios şi solid structurat, urmărit în cursul mai multor sezoane, are puterea evidenţei: cîştigarea unor spaţii noi, proiecte inedite, colaborări cu regizori şi scenografi de top, provocarea resursei umane proprii pe linia exploatării potenţialului ei creativ, transformarea TNT într-un pol cultural al oraşului şi al reţelei de Naţionale din ţară. Chiar dacă nu toate montările sînt de cinci stele - nimănui nu-i reuşeşte asta -, frecvenţa celor cu calităţi e bună.
 

Trei texte şi trei viziuni scenice foarte diferite


Cred că punctul nevralgic al momentului e lipsa de omogenitate a trupei, mai ales pe componenta ei tînără. Diferenţa de har şi de şcoală dintre seniori şi juniori e evidentă şi, adesea, deranjantă, abordarea şi susţinerea partiturii dramatice, transferul de stare spre public fiind afectate de o teatralitate excesivă, de un dramatism supralicitat, de control al vocii, deficienţe de rostire, accent regional.
 

Acum, amatorii de teatru au putut viziona Iacovi şi Leidental de Hanoch Levin (regia Mihaela Lichiardopol, scenografia Geta Medinschi) la Sala Studio, Romeo şi Julieta de William Shakespeare (regia Rahim Burhan, scenografia Velica Panduru), adusă din Sala 2 în aer liber, în parc, şi În vizită de Ronald Schimmelpfennig (regia Alexandru Dabija, scenografia Helmuth Sturmer), în Sala 2. Trei texte şi trei viziuni scenice foarte diferite: o comedie muzicală de entertainment de bună calitate; un clasic, actualizat într-o formulă deja epuizată printr-o repetată folosire (costume contemporane, cu elevi de liceu alături de actori; îmi amintesc, cu plăcere, de mizanscena lui Beatrice Rancea, atunci Bleonţ, din anii \'90, cu mai puţin entuziasm de cele de la Craiova şi Botoşani, de dată mai recentă), cu un decupaj textual descentrat, anemiind intriga, lungind păgubos secvenţe, cu prestaţii actoriceşti neconvingătoare, dar cu o scenografie ingenioasă (Velica Panduru); şi o dramă de familie hiperrealistă, complexă, cu o urzeală de relaţii stranii ale cărei fire sînt dragostea alienată de nemulţumire, ratare, în versiunile paternă, filială, incestuoasă, maternă, platonică, spirituală.
 

O scenografie elaborată, a lui Helmut Stürmer


Piesa lui Schimmelpfennig e complicată, Alexandru Dabija a lucrat-o cu minuţiozitate, numai că nu toată distribuţia a interiorizat-o în proporţii măcar aproximativ egale, transmiţînd-o corespondent. O scenografie elaborată, a lui Helmut Stürmer, a remodelat spaţiul Sălii 2, imprimîndu-i o dramaturgie proprie ce se dezvăluie pe parcurs, odată cu evoluţia celor care îl populează. Publicul e inclus, parţial şi fizic, integral prin sugerare, în această casă reprezentată foarte realist, pereţii prelungindu-se imaginar dincolo de cele două laturi ocupate de spectatori. Interiorul e al unei case vechi, cu multe încăperi, care nu se văd, dar se simt, există ficţional, sînt sugerate fie de un contre-jour pe o fereastră, de un hol prelung ori o oglindă ce augmentează senzaţia de volum. Această parte nevăzută e cheia textului, tainele ce se expun gradat, pînă la final, iar scenografia are o contribuţie esenţială la desenarea haloului de secrete, complicităţi şi drame personale. E o casă care îi ţine captivi, bîntuită de ratările, frustrările, ciudăţeniile fiecăruia. Pare undeva la capătul lumii, nu personajele o locuiesc, ci ea îi confiscă. Nu e doar un domiciliu, e o mică închisoare unde toţi se devorează pe ei înşişi şi pe cei de alături. Spaţiul creat de Stürmer, pentru viziunea regizorală a lui Alexandru Dabija, are o psihologie a lui, e însufleţit; e un spaţiu activ, deşi static, acest caracter provenind din maniera în care slujeşte textul, personajele şi din felul în care se oferă receptării.
 
În scenografia Velicăi Panduru, dispunerea în cruce devine esenţializarea sacralităţii. Într-un capăt, e o miniconstrucţie cu o tubulatură transparentă, umplută cu apă şi colorată prin injectare - trimitere la poţiunile preotului, dar şi la o spectaculoasă orgă de catedrală; la capătul opus, e odaia Julietei, gen acvariu (în aer liber, diferenţele de sunet contau neplăcut). Iluminarea de dedesubt nu urmărea doar vizualitatea, ci şi concentrarea atenţiei asupra locului. Foarte frumoasă, de pildă, e geometria hexagonală evidenţiată prin ecleraj, care punctează moartea junei îndrăgostite. Unora, abordarea Velicăi Panduru li se poate părea estetizantă, mai ales că, dacă la început plastica şi regia merg împreună, ulterior se separă, în defavoarea concepţiei regizorale, care nu-i valorifică potenţialităţile de expresivitate, abandonînd-o, utilizînd-o exclusiv pe post de ambient. Mult mai subtilă şi mai expresivă decît concepţia regizorală, scenografia o copleşeşte, depăşind-o ca doză de teatralitate.
 

Un alt gen de spaţiu, cel sonor, atrage în toate cele trei montări. Muzica nu e doar un simplu ingredient al teatrului, e creatoare de stare, capătă personalitate proprie, atunci cînd e asumată. În Iacovi şi Leidental e, fireşte, cu inflexiuni Kletzmer. În Romeo şi Julieta e creaţia lui Lucian Moga; susţinută live de un trio instrumental şi vocal de trei interpreţi, e suportul melodic pentru sonetele adăugate. Concepută ca intermezzouri, muzica ar trebui să lege, dar prelungeşte, anunţă, dublează partea dramaturgică, regia irosind un gînd inspirat la origini. La În vizită, colajul muzical se aude aproape tot timpul, sprijinind ideea de creare a spaţiului prin sonoritate, e aliatul scenografiei şi al viziunii regizorale.
 

Concluzia ministagiunii timişorene e că, deşi vremurile sînt grele, iar rostul spiritualităţii pe nedrept desconsiderat, artiştii autentici îşi continuă misiunea. Iar publicul are nevoie de teatru.




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


Alte articole

 Narcis şi apelor tulburi ale firii - Richard III, Roxana Pavnotescu
 Dansul şi teatrul de expresie - The Rite of Spring & Café Müller, Roxana Pavnotescu
 INEGAL: Istorii personale la Macaz, Comunicat de presă
 Asociaţia Culturală Arkadia lansează Bull, piesă de teatru şi dezbatere despre fenomenul de bullying la locul de muncă, Comunicat de presă
 Temps d'Images, 2017, ajunge la cea de-a X-a ediţie şi are nevoie de sprijinul publicului, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer