Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat sezonul 2009-2010 la jumătatea lui iulie, reunind într-o ministagiune un calup de trei producţii noi. Relaţia instituţiei cu publicul şi presa e grozavă, de vreme ce, pe o căldură infernală, în plină vacanţă, spectacolele s-au bucurat de o participare masivă. Faptul că manageriatul Maria-Adriana Hausvater - Ion Rizea a pus în practică un program coerent, ambiţios şi solid structurat, urmărit în cursul mai multor sezoane, are puterea evidenţei: cîştigarea unor spaţii noi, proiecte inedite, colaborări cu regizori şi scenografi de top, provocarea resursei umane proprii pe linia exploatării potenţialului ei creativ, transformarea TNT într-un pol cultural al oraşului şi al reţelei de Naţionale din ţară. Chiar dacă nu toate montările sînt de cinci stele - nimănui nu-i reuşeşte asta -, frecvenţa celor cu calităţi e bună.
Trei texte şi trei viziuni scenice foarte diferite
Cred că punctul nevralgic al momentului e lipsa de omogenitate a trupei, mai ales pe componenta ei tînără. Diferenţa de har şi de şcoală dintre seniori şi juniori e evidentă şi, adesea, deranjantă, abordarea şi susţinerea partiturii dramatice, transferul de stare spre public fiind afectate de o teatralitate excesivă, de un dramatism supralicitat, de control al vocii, deficienţe de rostire, accent regional.
Acum, amatorii de teatru au putut viziona Iacovi şi Leidental de Hanoch Levin (regia Mihaela Lichiardopol, scenografia Geta Medinschi) la Sala Studio, Romeo şi Julieta de William Shakespeare (regia Rahim Burhan, scenografia Velica Panduru), adusă din Sala 2 în aer liber, în parc, şi În vizită de Ronald Schimmelpfennig (regia Alexandru Dabija, scenografia Helmuth Sturmer), în Sala 2. Trei texte şi trei viziuni scenice foarte diferite: o comedie muzicală de entertainment de bună calitate; un clasic, actualizat într-o formulă deja epuizată printr-o repetată folosire (costume contemporane, cu elevi de liceu alături de actori; îmi amintesc, cu plăcere, de mizanscena lui Beatrice Rancea, atunci Bleonţ, din anii \'90, cu mai puţin entuziasm de cele de la Craiova şi Botoşani, de dată mai recentă), cu un decupaj textual descentrat, anemiind intriga, lungind păgubos secvenţe, cu prestaţii actoriceşti neconvingătoare, dar cu o scenografie ingenioasă (Velica Panduru); şi o dramă de familie hiperrealistă, complexă, cu o urzeală de relaţii stranii ale cărei fire sînt dragostea alienată de nemulţumire, ratare, în versiunile paternă, filială, incestuoasă, maternă, platonică, spirituală.
O scenografie elaborată, a lui Helmut Stürmer
Un alt gen de spaţiu, cel sonor, atrage în toate cele trei montări. Muzica nu e doar un simplu ingredient al teatrului, e creatoare de stare, capătă personalitate proprie, atunci cînd e asumată. În Iacovi şi Leidental e, fireşte, cu inflexiuni Kletzmer. În Romeo şi Julieta e creaţia lui Lucian Moga; susţinută live de un trio instrumental şi vocal de trei interpreţi, e suportul melodic pentru sonetele adăugate. Concepută ca intermezzouri, muzica ar trebui să lege, dar prelungeşte, anunţă, dublează partea dramaturgică, regia irosind un gînd inspirat la origini. La În vizită, colajul muzical se aude aproape tot timpul, sprijinind ideea de creare a spaţiului prin sonoritate, e aliatul scenografiei şi al viziunii regizorale.
Concluzia ministagiunii timişorene e că, deşi vremurile sînt grele, iar rostul spiritualităţii pe nedrept desconsiderat, artiştii autentici îşi continuă misiunea. Iar publicul are nevoie de teatru.