Quinto tempo: Campionii din Venezia - Veneţia, 2010

Din nou un titlu niţel generic, pentru că numai două din cele trei filme de luni după-amiază şi marţi dimineaţă au legătură cu termenul de "campion". Cel de-al treilea, precum şi panelul destinat operei lui Sergio Corbucci au fost ceva mai modeste, dar azi mă simt darnică (ieri am reuşit, în fine, să mă plimb niţel prin Veneţia, ignorând marea de turişti care pozează totul din toate poziţiile (încep să înţeleg naţionalismul italienilor - şi eu m-aş enerva să fiu în locul lor), blocând drumul (cele mai multe străzi au lăţimea unei persoane per sens de mers), oprindu-se în buza podurilor şi strângându-se ciorchine în magazinele de sticlărie (suntem lângă Murano, aşa că briz-brizurile colorate şi magneţii-mască de carnaval sunt la mare căutare). De asemenea, titlul implică faptul că, în cele ce urmează, voi povesti câte ceva despre cele mai bune filme din festival. Din nou, doar parţial adevărat, pentru că miercuri noaptea, după o oră întârziere, a început un film de 160 de minute la care nu am pus geană pe geană şi care, deşi pierde din ritm şi intensitate pe final, tot o experienţă cinematică unică rămâne. Dar să nu anticipăm...

În continuarea entry-ului de ieri, rămânem la capitolul "filme făcute de actori", de această dată cu un debut din cadrul Săptămânii criticii - Svinalängorna / Beyond, al Pernillei August, o ecranizare by the book (sic!) a unui roman despre relaţia dintre părinţii şi copii privită din perspectiva a două generaţii. În rolul principal (urale în toată sala), Noomi Rapace din trilogia Millennium, în veritabil contre-emploi: mamă serioasă, soţie iubitoare (actriţa s-a declarat fericită că, pentru prima dată, a jucat alături de soţul ei din realitate, mult mai celebrul pe plan local Ole Rapace) şi victimă revoltată ale abuzurilor comise asupră-i de părinţii alcoolici. Pentru un debut, Svinalängorna nu e rău deloc. Te ţine şi, în ciuda unor mici lungimi - personal, am înţeles situaţia de la scena în care protagonista, în versiune copil, şterge podeaua în urma tatălui care s-a scăpat pe el -, rămâi cu personajele până la final. Final care, un pic pervers, cochetează cu ideea de reluare a ciclului abuzurilor dar renunţă la ea în favoarea unui ending convenţional. Mă gândesc că un regizor mai experimentat ar fi profitat mai mult de ofertantul subiect avut atât de la îndemână.

Al doilea film din zi însă, a fost pe cât de convenţional (pentru spaţiul în care se desfăşoară), pe atât de irezistibil. Cirkus Columbia e cel de-al patrulea film al bosniacului Danis Tanović şi primul de la oscarizatul debut No Man's Land încoace vorbit în limba natală. Totodată, potrivit declaraţiei regizorului, Cirkus... închide un soi de trilogie - NML se petrecea în timpul războiului, filmul cu numărul trei, Triage, avea loc post-război, iar Cirkus Columbia cronichează ultimele zile de trai liniştit de înainte de izbucnirea iadului pe pământ. Prezentat în Giornate degli autori (aka Venice Days), Cirkus Columbia a fost, pentru foarte mulţi dintre cei din sală, o uriaşă surpriză - după eşecurile L'enfer şi Triage, Tanovic era considerat terminat - şi una dintre cele mai pline de viaţă experienţe dintr-un festival desfăşurat, altfel, sub pecetea morţii violente (cam tot ce am văzut conţine cel puţin un deces din această categorie). Încadrabil în genul comedie, filmul lui Tanović pendulează constant la graniţa cu drama, dar umorul balcanic te ţine tot timpul cu un surâs în colţul gurii, sursa principală fiind relaţia profund disfuncţională din familia (încă) iugoslavă. Între rude nu există nici fidelitate, nici unitate şi nici măcar corectitudine politică: tatăl, fugit de 20 de ani din ţară, revine după căderea comunismului cu o amantă tânără, o pisică-talisman şi multe mărci germane la purtător şi-şi scoate cu forţa soţia şi fiul din casă (în fond, locuinţa e a lui!). După care încearcă să facă pace cu nevasta (curând fostă) şi să stabilească un soi de comunicare cu fiul (curând rival la inima tinerei amante). În paralel cu tribulaţiile protagoniştilor - dacă filmul era în competiţia oficială, cvartetul Miki Manojilović, Mira Furlan, Boris Ler şi Jelena Stupljanin ar fi meritat Copa Volpi pentru cea mai bună distribuţie - Tanović nu uită niciun moment de cealaltă temă recurentă a filmului, războiul. În fond, "circul" nu are loc doar în sânul familiei, ci şi al comunităţii. Prin urmare, primele indicii apropo de măcelul ce va să urmeze sunt introduse cu claritate şi foarte puţină subtilitate (care, oricum, nu e punctul forte al cinema-ului balcanic): între două pahare, oamenii se înarmează de zor şi vecinii încep să se împartă în sârbi şi bosniaci, religia şi originea depărtându-i mai mult decât a reuşit vreodată orientarea politică - la un moment dat, profetic, fostul primar comunist observă că, "foarte curând, ăştia ne vor regreta şi ne vor ruga să luăm ţara înapoi". După cum ştim de-acum, n-a fost chiar aşa, dar omul nu s-a înşelat cu mult...

Tot despre război civil şi tot despre circ e vorba şi-n cel mai bun film (de până acum, desigur) văzut la Veneţia. După periplul englezesc numit The Oxford Murders, film poliţist corect executat dar care n-are nimic în comun cu demenţa plină de umor negru din restul filmografiei sale, Alex de la Iglesia se-ntoarce cu Balada triste de trompeta în Spania natală şi-ntr-o formulă relativ nouă. Adică în ipostază de unic autor al scenariului (fără veşnicul colaborator Jorge Guerricaechevarría) şi cu protagonişti proaspeţi - Carlos Areces, Antonio De La Torre şi Carolina Bang formează cel mai atipic (din toate punctele de vedere) triunghi amoros pe care l-am văzut recent. E drept, De la Iglesia nu rezistă tentaţiei şi-şi prefaţează filmul cu un intro suprarealist despre începuturile violente ale Francismului, în care ostilităţile sunt conduse de familiarii Santiago Segura (pe post de clovn patriot dotat cu machete) şi Sancho Gracia (pe post de tovarăş de arme al generalului Franco). Balada triste de trompeta e un soi de best of al întregii opere iglesiene - avem violenţa din Accion Mutante, rivalitatea dementă din Muertos de risa, suprarealismul din El dia de la bestia şi, mai ales, nostalgia cutremurătoare cu parfum de omagiu adus unor epoci apuse din 800 ballas. Paralela circ - război poate părea facilă (când unul dintre cei doi clovni protagonişti, nebun şi auto-desfigurat, asistă la un atentat politic, îi întreabă candid pe vinovaţi "da' voi de la ce circ sunteţi?!"), dar e singura suficient de ofertantă pentru a funcţiona pe post de exorcism pentru că, deşi regimul francist s-a sfârşit de vreo două decenii, efectele sale mai sunt, încă, prezente în subconştientul colectiv. Loviturile teribile pe care cei doi clovni şi le aplică reciproc, şi cicatricile aferente nu sunt altceva decât imaginea în oglindă a ceea ce s-a petrecut în sufletele spaniolilor. Iar cadrul cu clovnul care plânge în timp ce gura-i e tăiată într-un permanent rictus spune mai multe despre aberaţia şi oroarea numită război (şi despre cultura cinematografică a regizorului, sic!) decât o mie de cuvinte. Fără îndoială, Alex de la Iglesia e unul dintre marii specialişti ai comediei negre. Dar a-l limita la filmul de gen (cum mulţi tind s-o facă), ar fi o greşeală impardonabilă.

Spuneam în şapou ceva de un panel dedicat lui Sergio Corbucci. În ciuda cărţilor impresionante de vizită ale vorbitorilor (Stephanie Zacharek, ex-Salon, actualmente Movieline, veteranul Derek Malcolm, "showman"-ul Elvis Mitchell, Michel Ciment, de la Positif etc.), discuţia a fost doar un soi de introducere superficială în westernul spaghetti, cu 15 inşi în sală şi informaţii pe care le cam ştiam deja, mai mult despre Leone decât despre Corbucci. Drept care mai mult spaţiu nici nu le aloc...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.