Din nou un titlu niţel generic, pentru că numai două din cele trei filme de luni
după-amiază şi marţi dimineaţă au legătură cu termenul de "campion". Cel
de-al treilea, precum şi panelul destinat operei lui Sergio Corbucci au fost ceva mai modeste, dar azi mă simt darnică (ieri am reuşit, în fine, să mă plimb niţel prin Veneţia, ignorând marea de turişti care pozează totul din toate poziţiile (încep să înţeleg naţionalismul italienilor - şi eu
m-aş enerva să fiu în locul lor), blocând drumul (cele mai multe străzi au lăţimea unei persoane per sens de mers),
oprindu-se în buza podurilor şi
strângându-se ciorchine în magazinele de sticlărie (suntem lângă Murano, aşa că
briz-brizurile colorate şi
magneţii-mască de carnaval sunt la mare căutare). De asemenea, titlul implică faptul că, în cele ce urmează, voi povesti câte ceva despre cele mai bune filme din festival. Din nou, doar parţial adevărat, pentru că miercuri noaptea, după o oră întârziere, a început un film de 160 de minute la care nu am pus geană pe geană şi care, deşi pierde din ritm şi intensitate pe final, tot o experienţă cinematică unică rămâne. Dar să nu anticipăm...
În continuarea
entry-ului de ieri, rămânem la capitolul "filme făcute de actori", de această dată cu un debut din cadrul
Săptămânii criticii -
Svinalängorna / Beyond, al Pernillei August, o ecranizare
by the book (sic!) a unui roman despre relaţia dintre părinţii şi copii privită din perspectiva a două generaţii. În rolul principal (urale în toată sala), Noomi Rapace din trilogia
Millennium, în veritabil
contre-emploi: mamă serioasă, soţie iubitoare (actriţa
s-a declarat fericită că, pentru prima dată, a jucat alături de soţul ei din realitate, mult mai celebrul pe plan local Ole Rapace) şi victimă revoltată ale abuzurilor comise
asupră-i de părinţii alcoolici. Pentru un debut,
Svinalängorna nu e rău deloc. Te ţine şi, în ciuda unor mici lungimi - personal, am înţeles situaţia de la scena în care protagonista, în versiune copil, şterge podeaua în urma tatălui care
s-a scăpat pe el -, rămâi cu personajele până la final. Final care, un pic pervers, cochetează cu ideea de reluare a ciclului abuzurilor dar renunţă la ea în favoarea unui
ending convenţional. Mă gândesc că un regizor mai experimentat ar fi profitat mai mult de ofertantul subiect avut atât de la îndemână.
Al doilea film din zi însă, a fost pe cât de convenţional (pentru spaţiul în care se desfăşoară), pe atât de irezistibil.
Cirkus Columbia e cel
de-al patrulea film al bosniacului Danis Tanović şi primul de la oscarizatul debut
No Man's Land încoace vorbit în limba natală. Totodată, potrivit declaraţiei regizorului,
Cirkus... închide un soi de trilogie -
NML se petrecea în timpul războiului, filmul cu numărul trei,
Triage, avea loc
post-război, iar
Cirkus Columbia cronichează ultimele zile de trai liniştit de înainte de izbucnirea iadului pe pământ. Prezentat în
Giornate degli autori (aka
Venice Days),
Cirkus Columbia a fost, pentru foarte mulţi dintre cei din sală, o uriaşă surpriză - după eşecurile
L'enfer şi
Triage, Tanovic era considerat terminat - şi una dintre cele mai pline de viaţă experienţe
dintr-un festival desfăşurat, altfel, sub pecetea morţii violente (cam tot ce am văzut conţine cel puţin un deces din această categorie). Încadrabil în genul comedie, filmul lui Tanović pendulează constant la graniţa cu drama, dar umorul balcanic te ţine tot timpul cu un surâs în colţul gurii, sursa principală fiind relaţia profund disfuncţională din familia (încă) iugoslavă. Între rude nu există nici fidelitate, nici unitate şi nici măcar
corectitudine politică: tatăl, fugit de 20 de ani din ţară, revine după căderea comunismului cu o amantă tânără, o
pisică-talisman şi multe mărci germane la purtător
şi-şi scoate cu forţa soţia şi fiul din casă (în fond, locuinţa e a lui!). După care încearcă să facă pace cu nevasta (curând fostă) şi să stabilească un soi de comunicare cu fiul (curând rival la inima tinerei amante). În paralel cu tribulaţiile protagoniştilor - dacă filmul era în competiţia oficială, cvartetul Miki Manojilović, Mira Furlan, Boris Ler şi Jelena Stupljanin ar fi meritat Copa Volpi pentru cea mai bună distribuţie - Tanović nu uită niciun moment de cealaltă temă recurentă a filmului, războiul. În fond, "circul" nu are loc doar în sânul familiei, ci şi al comunităţii. Prin urmare, primele indicii apropo de măcelul ce va să urmeze sunt introduse cu claritate şi foarte puţină subtilitate (care, oricum, nu e punctul forte al
cinema-ului balcanic): între două pahare, oamenii se înarmează de zor şi vecinii încep să se împartă în sârbi şi bosniaci, religia şi originea
depărtându-i mai mult decât a reuşit vreodată orientarea politică - la un moment dat, profetic, fostul primar comunist observă că, "foarte curând, ăştia ne vor regreta şi ne vor ruga să luăm ţara înapoi". După cum ştim
de-acum, n-a fost chiar aşa, dar omul nu
s-a înşelat cu mult...
Tot despre război civil şi tot despre circ e vorba
şi-n cel mai bun film (de până acum, desigur) văzut la Veneţia. După periplul englezesc numit
The Oxford Murders, film poliţist corect executat dar care
n-are nimic în comun cu demenţa plină de umor negru din restul filmografiei sale, Alex de la Iglesia
se-ntoarce cu
Balada triste de trompeta în Spania natală
şi-ntr-o formulă relativ nouă. Adică în ipostază de unic autor al scenariului (fără veşnicul colaborator Jorge Guerricaechevarría) şi cu protagonişti proaspeţi - Carlos Areces, Antonio De La Torre şi Carolina Bang formează cel mai atipic (din toate punctele de vedere) triunghi amoros pe care
l-am văzut recent. E drept, De la Iglesia nu rezistă tentaţiei
şi-şi prefaţează filmul cu un intro suprarealist despre începuturile violente ale Francismului, în care ostilităţile sunt conduse de familiarii Santiago Segura (pe post de clovn patriot dotat cu machete) şi Sancho Gracia (pe post de tovarăş de arme al generalului Franco).
Balada triste de trompeta e un soi de
best of al întregii opere iglesiene - avem violenţa din
Accion Mutante, rivalitatea dementă din
Muertos de risa, suprarealismul din
El dia de la bestia şi, mai ales, nostalgia cutremurătoare cu parfum de omagiu adus unor epoci apuse din
800 ballas. Paralela circ - război poate părea facilă (când unul dintre cei doi clovni protagonişti, nebun şi
auto-desfigurat, asistă la un atentat politic, îi întreabă candid pe vinovaţi "da' voi de la ce circ sunteţi?!"), dar e singura suficient de ofertantă pentru a funcţiona pe post de exorcism pentru că, deşi regimul francist
s-a sfârşit de vreo două decenii, efectele sale mai sunt, încă, prezente în subconştientul colectiv. Loviturile teribile pe care cei doi clovni şi le aplică reciproc, şi cicatricile aferente nu sunt altceva decât imaginea în oglindă a ceea ce
s-a petrecut în sufletele spaniolilor. Iar cadrul cu clovnul care plânge în timp ce
gura-i e tăiată
într-un permanent rictus spune mai multe despre aberaţia şi oroarea numită război (şi despre cultura cinematografică a regizorului, sic!) decât o mie de cuvinte. Fără îndoială, Alex de la Iglesia e unul dintre marii specialişti ai comediei negre. Dar
a-l limita la filmul de gen (cum mulţi tind
s-o facă), ar fi o greşeală impardonabilă.
Spuneam în şapou ceva de un panel dedicat lui Sergio Corbucci. În ciuda cărţilor impresionante de vizită ale vorbitorilor (Stephanie Zacharek,
ex-Salon, actualmente Movieline, veteranul Derek Malcolm, "
showman"-ul Elvis Mitchell, Michel Ciment, de la
Positif etc.), discuţia a fost doar un soi de introducere superficială în westernul spaghetti, cu 15 inşi în sală şi informaţii pe care le cam ştiam deja, mai mult despre Leone decât despre Corbucci. Drept care mai mult spaţiu nici nu le aloc...
