septembrie 2010
Cred că e prima dată când un selecţioner de festival mă lasă puţin perplexă. Dieter Kösslick, am înţeles, vrea vedete pe covorul roşu, şi puţin îi pasă de calitatea filmelor. În treacăt fie spus, apetenţa lui pentru nume sonore pică bine - Berlinul e un oraş magnific, în care e mult mai plăcut să bei un pahar, două, trei, decât să stai în sala de cinema şi să huidui revoltat după o (nouă) proiecţie dubioasă. Thierry Frémaux, de asemenea - exceptând, poate, acest an, selecţia e greu de combătut, soarele şi Mediterana fiind ignorate constant în favoarea cozilor interminabile de la proiecţii. În fine, Mihai Chirilov, bien sûr - TIFF-ul a ajuns un soi de Corn al Abundenţei în care e foarte greu să nu găseşti ceva pe plac. Şi-aşa ajungem la signore Marco Müller care tot un soi de produs de patiserie încearcă, dar îi iese mai degrabă o vărzare, un amestec straniu de filme entertaining şi plictiseli pretenţioase, de filme aflate la limita experimentului şi mostre de cinema clasic şi cuminte, de epopei naţionale şi de ciudăţenii aflate la limita capodoperei. Dar să nu anticipăm...


Să nu anticipăm, cum ziceam, pentru că până la capodopera cu pricina am avut de trecut peste trei filme care nu au nimic în comun unul cu celălalt şi nu pricep ioc ce caută, cu toatele, în aceeaşi selecţie, fie ea secţiune competitivă, fie special screening. Primul dintre aceste trei titluri e Post Mortem, al chilianului Pablo Larrain, aflat în competiţie. L-am văzut într-o sală arhiplină, în prezenţa regizorului şi a actorilor, drept care, la final, s-a bătut din palme cam multişor, dincolo de limita aplauzelor din politeţe. Faptul mi s-a părut oarecum inexplicabil pentru că de-a lungul vizionării s-a sforăit pe capete şi la ieşire mulţi remarcau că imaginea de la aţipire era identică cu cea de la trezire (chiar nu se întâmplase nimic între cele două cadre?!). Povestea e extrem de promiţătoare: un angajat de la institutul de medicină legală din Santiago de Chile se amorezează de vecina de peste drum pe fundalul loviturii de stat din 1973, eveniment încheiat cu eliminarea violentă a lui Allende (filmul prezintă momentul cu lux de amănunte şi prim-planuri). Vecina are un iubit şi o familie plină de revoluţionari drept care amorezul începe prin a juca rolul prostului bun la toate şi sfârşeşte prin a râde mai bine la urmă. Alfredo Castro, protagonistul, reuşeşte să fie deopotrivă tuşant şi freakish cu un minim bagaj de vorbe. Forţa sa stă în privirea care, când nu te face să te foieşti jenat în scaun, te congelează. Splendid filmat, în planuri-secvenţă largi, în / din care personajele intră / ies atent coregrafiate, Post Mortem combină poezia triunghiului amoros cu brutalitatea luptelor de stradă până cele două ajung să se confunde şi să-şi împrumute, reciproc, valorile. Astfel, povestea de iubire alunecă în violenţă iar modul rapid dar firesc în care se adună cadavrele are un lirism pe cât de absurd, pe atât de irezistibil. Leul de argint pentru regie, cineva?


Ştiţi cum e cu legile lui Murphy? Exact - tocmai în ziua în care nu aveam voie să întârziem, vaporetto-ul a lălăit nepermis de mult oprind în toate staţiile, iar bus-ul a ţinut morţiş să aştepte toţi aiuriţii care mergeau la pas deşi uşile dădeau să se închidă. Din fericire, angajaţii festivalului de la Veneţia n-au nimic în comun cu zbirii de la Cannes. Cum ar zice o amică, "sunt mai pe relax": se uită la legitimaţii cu coada ochiului, ţin "bipăitorul" pe post de decoraţiune de mână (poţi să introduci în campus chiar şi o bombă atomică) şi, cel mai important, îţi dau voie în sală chiar şi la un sfert de oră după începerea filmului (la naiba, uneia i-au dat voie să intre după o oră şi jumătate - cred că femeia venise direct pentru proiecţia următoare). Cele 15 minute pierdute reprezintă opening-ul lui Vallanzasca - Gli angeli del male, arătat fuori concorso. Acest nou Michelle Placido putea să se numească, la fel de bine, Romanzo criminale 2. Iar bandiţi italieni din anii '70, iar glamour, droguri, alcool şi crime şi, desigur, iar Kim Rossi Stuart (despre care am aflat de la Dana Enulescu că a avut un accident de motocicletă şi că a fost o vreme în comă). Cu tot sfertul de oră ratat am înţeles destul de bine ce şi cum - Renato Vallanzasca (supranumit de fete / admiratoare "bel Rene") e unul dintre cei mai faimoşi spărgători de bănci ai Italiei moderne şi, datorită farmecului şi inteligenţei, a reuşit să supravieţuiască cât să se bucure de bătrâneţe (e drept, în închisoare). Foarte probabil, prezentarea hiper-pozitivă de care se bucură personajul are oareşce legătură cu faptul că cei 7 (şapte!) scenarişti, printre care şi Placido şi Rossi Stuart, au adaptat două cărţi co-scrise de Vallanzasca. Vorba aia, "cine-mparte, parte-şi face". La fel ca anteriorul opus (tangenţial amintitul Romanzo criminale, pe care nu l-am gustat absolut deloc), Vallanzasca reprezintă o nouă variaţiune pe tema cinemaului şaptezecist de gen şi e teribil de previzibil. În acelaşi timp, datorită lui KRS care, în ciuda comportamentului cvasi-sociopatologic al personajului, reuşeşte să fie mai degrabă ataşant şi agreabil decât respingător şi revoltător, şi excelentei coloane sonore semnată Negramaro, Vallanzasca nu numai că nu a plictisit, dar a sfârşit prin a fi o gură de aer proaspăt.

Trebuie să fiu onestă - gura de aer proaspăt menţionată mai sus şi-a dovedit utilitatea câteva ore mai târziu, când m-am trezit pe ecran, pentru a doua oară în două zile, cu Vincent Gallo. De această dată în Promises Written in Water, film scris, produs, montat şi regizat de VG (la al treilea carton cu numele autorului, sala a izbucnit în aplauze). Am ştiut de la bun început la ce să mă aştept. În fond, la pagina din catalog a filmului scrie: "Sinopsis: Acest film e scris, regizat şi produs de Vincent Gallo. Nu va fi furnizată nicio altă informaţie. Comentariul regizorului: Niciun comentariu."

Cu alte cuvinte, "vă provoc să vedeţi ce mi-a mai trecut prin minte". Cum mie şi lui Andrei ni s-a părut interesant ("plăcut" nu prea e verbul potrivit) ce-i trecuse prin minte la Brown Bunny (ca să nu mai zic de Buffalo 66), ne-am lăsat provocaţi. Orice se poate spune despre Gallo. Că e enervant, că e plin de el, că nu dă o ceapă degerată pe ce cred ceilalţi, că se crede mai deştept ca toţi etc. Dar nu că n-ar fi un individ interesant. Iar Promises Written in Water e la fel de interesant ca şi autorul său. Parte elegie despre moarte, parte dramă de cuplu, alb-negru, cu minim de personaje, plot aproape inexistent şi dialoguri semi-improvizate (Gallo e fan declarat John Cassavetes), PWW mi-a adus aminte, din foarte multe puncte de vedere (inclusiv modul aproape diabolic în care-ţi pune răbdarea la încercare) de Soi Cowboy, filmul cu care Thomas Clay a scandalizat Cannes-ul 2007. Doar că, paradoxal, cu toate protestele de la generic şi din timpul filmului - după o scenă de vreo 3-4 minute în care stă pe pat cu ochii în tavan, Gallo a oftat şi sala a izbucnit "ma certo, eh!" -, la final s-a aplaudat iar dragul de Paolo a decis că i-a plăcut atât de mult încât trebuie să-l mai vadă o dată. Vestea bună vine abia acum - în selecţia veneţiană urmează şi un scurt metraj semnat Gallo.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus