Profil. Poveste. Personaj: Andrei Şerban

O întâlnire face to face cu Andrei Şerban te redesenează interior. Exact în momentul în care te întrebi care este cel mai bun motiv pentru a-ţi pune viaţa proprie între paranteze şi a o trăi pe a altuia, Andrei Şerban îţi va spune că o trăieşti tot pe a ta, însă la o dimensiune pe care nu o înţelegi. Cel puţin nu la început. S-ar putea chema teatru, dar nu spectacolul care te face să plângi, să râzi sau să te scoli de pe scaun, ci acea explorare a propriei fiinţe care te lasă, nu o dată, nud şi chircit ca un semn de întrebare.
 
Întâlnirea mea cu Andrei Şerban, în penumbra sălii de la Bulandra, într-un colţ de decor pentru Ivanov, mi-a redesenat interior geografia dialogului cu mine însumi. Dacă mă întreb azi ce poate fi teatrul, e posibil să îi fur răspunsul: cealaltă parte a noastră, dincolo, necunoscutul, drumul, ce am crezut că am uitat sau ce am crezut că nu ştim niciodată. Nu ludicul, nu spectacolul, nu evaziunea temporară, nu glam-ul, nu machiajul, nici măcar actorul. Ci reversul, scrutarea curajoasă şi chirurgicală în măruntaiele sufletului.
 
Aş fi putut scrie aici, aşa cum am mai făcut-o, detalii de culise. Felul în care, exact cu un minut înainte de ora stabilită, Andrei Şerban a apărut singur, mi-a întins mâna şi mi-a spus, simplu, "Andrei Şerban". Sau cum am scufundat în negru tot cadrul, ca să decupăm în beznă doar chipuri, umeri, siluete. Sau cum am întrerupt cred că de trei ori interviul din cauza unor blestemate de baterii care ne-au subţiat şi anemiat vocile în microfoane. Mi-a venit să intru în pământ, pentru că firul nu se leagă uşor şi e ca şi când ai opri un bolid de curse şi i-ai cere să îngheţe în timp şi idee preţ de câteva minute. Sau cum, după filmare, m-am trezit voyeur involuntar la nişte explicaţii intense între regizor şi Marius Manole, acesta furişat în sală pe ultimele minute ale interviului.
 
Dacă aş da, însă, numai aceste crâmpeie, textul ăsta ar semăna cu alte câtele de acelaşi fel, iar aceste două emisiuni, pentru mine, nu prea seamănă cu altele. Sau poate că seamănă cu Salman Rushdie, Jordi Savall, Hélène Grimaud, Jean-Yves Thibaudet sau Ion Marin, adică întâlniri care m-au reaşezat în matca mea şi care m-au curăţat de întrebări inutile, bruiaje absurde cărora ne lăsăm pradă în fiecare zi.
 
Există în prima emisiune un moment desprins din timpul repetiţiilor la Trilogia antică în care Andrei Şerban exemplifică în ce fel ar trebui să se rostogolească un strigăt, jumătate imprecaţie, jumătate obidă. Daţi-i atenţie! Veţi auzi un sunet pur, venit parcă nu din vibraţia a două corzi vocale, ci dintr-un recipient de aramă răpit unor alte timpuri şi pus bine la adăpost. Cu aceeaşi intensitate şi parcă tot de acolo continuă să se rostogolească şi întrebarea: Care e cel mai bun motiv pentru a-ţi pune viaţa proprie între paranteze şi a o trăi pe a altuia?
 
TVR Cultural
duminică, 3 aprilie 2011, 16:45 / luni, 4 aprilie 2011, 14:00 / joi, 7 aprilie 2011, 23:30 - partea I
duminică, 10 aprilie 2011, 16:45 / luni, 11 aprilie 2011, 14:00 / joi, 14 aprilie 2011, 23:30 - partea a II-a

[email protected]