iulie 2011
Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2011
Sîmbătă a fost o zi a contrariilor pe mapamond. A murit Amy Winehouse, Cadel Evans a cîştigat Turul Franţei, iar în Oslo un tip a ucis nouăzeci şi două de persoane (şi a rănit şi mai multe). În programul de la Gărâna urmau să concerteze două formaţii norvegiene. Degringolada creată de gestul lui Anders Breivik s-a simţit imediat, lui Mathias Eick i-au ajuns bagajele în România cu un alt avion decît cel în care călătorea. Recitalul lui Froy Aagre Quartet a fost adus în faţă, în deschiderea celui susţinut de Mathias Eick Quintet, iar Ronin-ul lui Nik Bärtsch, aflat pentru a doua oară la Gărâna, i-a urmat lui Eick. Probele de sunet au întîrziat, astfel că primul recital a debutat către orele zece ale serii.

Froy Aagre este o saxofonistă norvegiană în plină ascensiune. Înregistrează la casa germană ACT şi îi adună în grupul său trei tineri muzicieni norvegieni: Andreas Ulvo la pian (care colaborează şi cu Mathias Eick), Jo Fougner Skansaar la contrabas şi Freddy Wike la tobe. Muzica lor este vaporoasă, relaxată şi destul de relaxantă. Linii melodice formulate de cei trei instrumentişti şi solo-uri adăugite de Froy Aagre. În interpretarea sa ghiceşti faptul că îl ascultă pe Jan Garbarek, iar dacă ar fi să o comparăm cu el, atunci, din muzica lui, Froy Aagre a reţinut doar latura melodică, delicată. Exact partea cealaltă îi lipseşte, de la o vreme nevoia unei ieşiri muzical-violente a artistei. În lipsa unor solo-uri puternice, în care saxofonul să ţipe, muzica sa sfîrşeşte prin a fi monotonă, uşor plată.


 
Ultimul disc al lui Mathias Eick, Skala, e una dintre cele mai reuşite producţii muzicale ale anului curent. Mult mai îndrăzneţ şi mult mai matur decît The Door, discul înregistrat de Eick în 2007. Cu un asemenea disc în spate, concertul susţinut de Mathias Eick Quintet nu avea cum să nu fie memorabil. Diferenţa dintre Mathias Eick şi celălalt mare trompetist norvegian, Nils Petter Molvaer, stă în faptul că cel dintîi este liric, cel din urmă fiind mai degrabă oniric-acid. Muzica lui Mathias Eick e un fusion, apropiat prin ritm de ceea ce se petrece în rock-ul progresiv, o tendinţă atenuată de prezenţa melodică a pianului şi a trompetei. Dacă la Molvaer trompeta intervine acut, zvîcneşte şi înţeapă construcţii electro, la Eick trompeta urmăreşte liniile melodice, cîntă refrene şi iese din ritmul celorlalte instrumente rar, pentru a da ascultătorului suflul necesar înaintării prin muzică. Mathias Eick a avut pe scenă doi baterişti, Gard Nielssen şi Pal Hausken, un basist, Audun Eruen, şi un pianist, pe Andreas Ulvo. Recitalul lor s-a încheiat aproape de miezul nopţii. Ploaia începută pe ultima piesă a norvegienilor a devenit imediat torenţială, ceea ce a alungat o bună parte din spectatori. Pînă au fost aranjate instrumentele şi luminile celor din Ronin, eu şi Edith ne-am refugiat în maşină.

 



 
Am revenit în faţa scenei cînd a început povestea celor din Ronin şi vreme de o oră şi jumătate ne-am mişcat pe ritmurile lor şi în bătaia ploii care încetinea şi repornea în forţă, precum muzica băieţilor de pe scenă. Evoluţia elveţienilor este conceptuală nu numai în compoziţii, ci şi în prezenţa scenică. Reflectoare speciale, neoane fluorescente, maşini care eliberează fum, toate formează un spectacol vizual special, în acord cu muzica trupei. În ceea ce intepretează, Ronin nu se abate de la structurile deja inregistrate pe discuri, elementul de noutate fiind felul în care asamblează Modulele în spaţiul muzical pe care îl prezintă live.
 
În ce mă priveşte, mi se întîmplă prima dată să iubesc muzica pe care o creează un artist - Nik Bärtsch în acest caz - şi să fiu în dezacord cu rădăcinile, sevele şi intenţiile pe care le dezvăluie acesta atunci cînd îşi expune gîndirea muzicală. De asemenea, găsesc discutabilă imaginea pe care artistul o poartă pe scenă şi în afara ei. Nik Bärtsch îşi asumă muzical ideea de ronin (calea luptătorului singuratic, întotdeauna liber, care caută o cauză în care să se angajeze) şi o îmbracă, la propriu, şi ca imagine. Poartă hakama (pantaloni tradiţionali japonezi, parte din îmbrăcămintea samurailor, care în combinţie cu adidaşii Puma verzi dau un rezultat de un kitsch extrem) şi vorbeşte engleza cu accent japonez. Îşi consideră creaţia drept Ritualic Groove Music, în care central este misterul, o muzică ale cărei acorduri capătă valenţe mistice şi valori iniţiatice, idei susţinute de întreg arsenalul vizual care însoţeşte evoluţiile live ale formaţiei.
 
Pentru mine toată încărcătura asta new-age e un balast şi de obicei strîmb din nas atunci cînd dau de lucrări care poartă astfel de nuanţe. Cu două excepţii, una muzicală - cazul de faţă - şi alta cinematografică - Avatar-ul lui James Cameron. Despre natura Avatar-ului am vorbit în altă parte. În ceea ce priveşte muzica lui Nik Bärtsch, oricît de mult i-aş căuta nod în papura ideologică expusă de pianist, ea tot rămîne în picioare. Atît în sens new-age, ca ritual şi mişcări iniţiatice (nu m-ar mira să aflu că vreo grupare new-age foloseşte discurile formaţiei elveţiene ca suport pentru meditaţii), dar mai ales ca structură muzicală modernă, cu o construcţie circulară, în care temele sînt propuse, dezvoltate şi repetate într-o formulă intertextuală extrem de bine susţinută.
 
Pe scenă, alături de pianistul Nik Bärtsch, într-o interpretare de nota zece, s-au aflat colegii săi de cursă lungă: basistul Bjorn Meyer (pe care îl puteţi găsi şi pe cel mai recent disc semnat de Anouar Brahem), Sha la clarinet bas, Andi Pupato la percuţii şi Kaspar Rast la tobe.

 
 


 
fotografii realizate de Edith Lazar

1 comentariu

  • în sfârșit...
    [membru], 24.07.2011, 20:02

    În sfârșit, cronici obiective!
    Am primit câteva informații de pe facebook (mai puțin cum e vremea, deși era important pentru cei care se pregăteau să ajungă acolo) și câte ceva din presă.
    Dezamăgitoare comentariile de pe facebook cu atât mai mult cu cât abundă în ”extraordinar”, ”perfect”, ”ne-a plăcut tot fără excepție, nu ne revenim”, ceea ce denotă lipsă totală de ureche selectivă, ca să folosesc un eufemism...
    Normal că nu totul poate fi extraordinar și de aceea așteptam oameni cu ceva mai multă capacitate de a distinge ceea ce e bun de ceea ce e mai puțin bun.
    Mulțumesc pentru obiectivitate și aștept și cronica ultimei zile.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus