Froy Aagre este o saxofonistă norvegiană în plină ascensiune. Înregistrează la casa germană ACT şi îi adună în grupul său trei tineri muzicieni norvegieni: Andreas Ulvo la pian (care colaborează şi cu Mathias Eick), Jo Fougner Skansaar la contrabas şi Freddy Wike la tobe. Muzica lor este vaporoasă, relaxată şi destul de relaxantă. Linii melodice formulate de cei trei instrumentişti şi solo-uri adăugite de Froy Aagre. În interpretarea sa ghiceşti faptul că îl ascultă pe Jan Garbarek, iar dacă ar fi să o comparăm cu el, atunci, din muzica lui, Froy Aagre a reţinut doar latura melodică, delicată. Exact partea cealaltă îi lipseşte, de la o vreme nevoia unei ieşiri muzical-violente a artistei. În lipsa unor solo-uri puternice, în care saxofonul să ţipe, muzica sa sfîrşeşte prin a fi monotonă, uşor plată.
Am revenit în faţa scenei cînd a început povestea celor din Ronin şi vreme de o oră şi jumătate ne-am mişcat pe ritmurile lor şi în bătaia ploii care încetinea şi repornea în forţă, precum muzica băieţilor de pe scenă. Evoluţia elveţienilor este conceptuală nu numai în compoziţii, ci şi în prezenţa scenică. Reflectoare speciale, neoane fluorescente, maşini care eliberează fum, toate formează un spectacol vizual special, în acord cu muzica trupei. În ceea ce intepretează, Ronin nu se abate de la structurile deja inregistrate pe discuri, elementul de noutate fiind felul în care asamblează Modulele în spaţiul muzical pe care îl prezintă live.
În ce mă priveşte, mi se întîmplă prima dată să iubesc muzica pe care o creează un artist - Nik Bärtsch în acest caz - şi să fiu în dezacord cu rădăcinile, sevele şi intenţiile pe care le dezvăluie acesta atunci cînd îşi expune gîndirea muzicală. De asemenea, găsesc discutabilă imaginea pe care artistul o poartă pe scenă şi în afara ei. Nik Bärtsch îşi asumă muzical ideea de ronin (calea luptătorului singuratic, întotdeauna liber, care caută o cauză în care să se angajeze) şi o îmbracă, la propriu, şi ca imagine. Poartă hakama (pantaloni tradiţionali japonezi, parte din îmbrăcămintea samurailor, care în combinţie cu adidaşii Puma verzi dau un rezultat de un kitsch extrem) şi vorbeşte engleza cu accent japonez. Îşi consideră creaţia drept Ritualic Groove Music, în care central este misterul, o muzică ale cărei acorduri capătă valenţe mistice şi valori iniţiatice, idei susţinute de întreg arsenalul vizual care însoţeşte evoluţiile live ale formaţiei.
Pentru mine toată încărcătura asta new-age e un balast şi de obicei strîmb din nas atunci cînd dau de lucrări care poartă astfel de nuanţe. Cu două excepţii, una muzicală - cazul de faţă - şi alta cinematografică - Avatar-ul lui James Cameron. Despre natura Avatar-ului am vorbit în altă parte. În ceea ce priveşte muzica lui Nik Bärtsch, oricît de mult i-aş căuta nod în papura ideologică expusă de pianist, ea tot rămîne în picioare. Atît în sens new-age, ca ritual şi mişcări iniţiatice (nu m-ar mira să aflu că vreo grupare new-age foloseşte discurile formaţiei elveţiene ca suport pentru meditaţii), dar mai ales ca structură muzicală modernă, cu o construcţie circulară, în care temele sînt propuse, dezvoltate şi repetate într-o formulă intertextuală extrem de bine susţinută.
Pe scenă, alături de pianistul Nik Bärtsch, într-o interpretare de nota zece, s-au aflat colegii săi de cursă lungă: basistul Bjorn Meyer (pe care îl puteţi găsi şi pe cel mai recent disc semnat de Anouar Brahem), Sha la clarinet bas, Andi Pupato la percuţii şi Kaspar Rast la tobe.
fotografii realizate de Edith Lazar