Am uitat cât de mult îmi place! - Festivalul Enescu, 2011

Parcă aş fi făcut parte din orchestră! Exact asta a fost senzaţia când am stat pe scena Ateneului, în spatele Orchestrei de Cameră din Laussane. Pe cât de ciudat a fost pentru spectatorii de acolo, pe atât de ciudat cred că a fost şi pentru cei din orchestră. Colegul din stânga spunea cât de emoţionat este şi simţeam în vocea lui şi în sclipirea din ochi bucuria şi entuziasmul aflării lui acolo. Şi totuşi pentru mine nu era la fel.
 
Am avut senzaţia că este normal să fiu acolo. Niciun fior de emoţie nu mi-a scuturat stomacul. Eram atentă la aranjarea sălii - "Pupitrele sunt oare la locul lor? Are toată lumea partiturile?" Mă uitam la oamenii din sală şi-mi spuneam: "Haideţi, vă rog, grăbiţi-vă, găsiţi-vă locurile mai repede. Nu vreau ca orchestra să aştepte după voi. Şi, vă implor, închideţi telefoanele mobile!" Totul decurgea firesc. Acum ceva timp, chiar aşa şi era. Ei, nu pe scena Ateneului, putea fi doar scena din Sala festivă a liceului, dar senzaţia de parte componentă a orchestei era aceeaşi.
 
Când a intrat orchestra în scenă, suflatorii s-au uitat la noi, spectatorii din spatele lor. Au zâmbit amabil şi s-au aşezat. Punându-mă în locul lor, am simţit că prezenţa noastră acolo era destul de intruzivă, ca şi cum le-am fi încălcat teritoriul pentru care ei au muncit din greu. Şi chiar aşa este. Scena este rezervată artiştilor, ei au exclusivitate acolo, ei sunt cei care merită toata admiraţia. Totuşi, nu pot să nu mă bucur că am avut ocazia să vad concertul şi din perspectiva lor. Cel puţin spaţială.
 
În atmosfera aceasta magică a intrat apoi magicul Christian Zacharias. Vă spun, poate avea efectul ăsta! Prima parte a debutat cu R. Schumann - Allegro şi Introducere în re minor pentru pian şi orchestră op. 134, solist şi dirijor Christian Zacharias. A reuşit o îmbinare deosebită a celor doua roluri. Am surprins momente în care părea că poartă conversaţii nesfârşite cu pianul, momente în care dădea uşor din cap, se uita la clape şi ai fi zis că spune: "Da, ai dreptate! Este aşa cum spui tu! Cât de multe ştim doar noi amândoi..." Apoi încheia fraza şi ridicând uşor o mână relua contactul cu orchestra şi începea o nouă conversaţie.
 
A urmat R. Schumann - Concertul pentru violoncel şi orchestră în la minor op. 129, în interpretarea lui Antonio Meneses. Un sunet impresionant, pătrunzator, plin de expresivitate. În timp ce dirija, am avut deseori senzaţia că Zacharias se ridica deasupra muzicii. Privea spre orchestră, dădea intrările, dar privirea îi era undeva mai sus, mai departe, undeva unde doar ochii sufletului cred că pot vedea. Concertul a fost frumos, însă bisul m-a copleşit. J.S.Bach, Courante din Suita I pentru Violoncel Solo- totul a părut o joacă de copil. O lejeritate extraordinară, o claritate magnifică a fiecarei note, sublinierea notelor, construirea frazelor atât de legate şi armonioase. Zilele trecute mă străduisem să aduc pe violoncelul meu măcar prima parte din această piesă... Sublimă interpretare!
 
Partea a doua a concertului m-a găsit în sală. Dacă de pe scenă poţi simţi participarea fiecărui instrument în parte, din sală orchestra apare ca un tot unitar, legat de măiestria omului fără baghetă. Cu mişcări curgătoare, priviri când melancolice, când pline de entuziasm, cu suflarea puternică ce uneori o auzeam chiar din sală, a reuşit să creeze o atmosferă fermecătoare, romantică, cum găseşti mereu acultând Schumann.