Ce poţi găsi dacă vii pe lume - Christian Zacharias la Festivalul Enescu, 2011

Se făcea că mai mult de şase femei însărcinate stăteau în picioare, din profil, pe un fel de scenă, fiecare în câte un separeu. Erau îmbrăcate în rochii albe, din mătase, prin care le ghiceai uşor picioarele. Stăteau nemişcate şi aveau mâinile aşezate pe pântece. Christian Zacharias dirija Orchestra de Cameră din Lausanne cu spatele la ele, în întuneric. Muzica lor era pentru cei care nu se născuseră încă.

Asta e tot ce mi-am amintit din vis. L-am văzut de pe scenă pe Chistian Zacharias în trei nopţi, la Ateneu. Îmbrăcat în negru din cap până în picioare, în cămăşi tunică purtate deasupra pantalonilor, pentru mine are înfăţişarea unui pastor sau a unui îndrumător spiritual. Câteodată parcă soarbe sufletul din instrumentişti. Alteori şuiera ca şi cum le-ar da suflarea înapoi, curăţată.

Nu şi-a odihnit deloc palma dreaptă în timpul concertelor. Stânga a susţinut-o mai mereu, fie că a fost vorba de frâne, impulsuri sau valuri după care pare că modelează sunetul. Le răsuceşte în fel şi chip ca şi cum ar amesteca într-un ceaun cu energii. Uneori zici că se ia la trântă cu cine ştie ce spirite necurate pe care nu le vede decât el, atât de mult se mişcă. Sare şi se bucură ca un copil. Sunetul pe care îl scoate deseori pe gură seamănă cu felul în care copiii imită trompetele, numai că el face totul şoptit.

Are un zâmbet mai mereu ascuns în colţul buzelor întredeschise. Nu închide ochii decât rareori, când rămâne cu el doar pianul şi prezenţa noastră mi se pare aproape de voaierism.

Am fost foarte invidioasă pe relaţia lui cu cei din orchestră, pe ce ar putea fi, pe felul în care se înţeleg din priviri fugare. Ştiu că lucrează împreună de unsprezece ani, dar continuă să mi se pară uimitoare unitatea pe care o regăsesc în grupul lor. Sunt aşa de aproape de ei că-mi bate inima în ritmul timpanilor lângă care sunt aşezată, la care cântă cel mai îndepărtat de Zacharias membru al Orchestrei. Îl simt cu totul conectat la cei din faţa lui.

E ca şi cum aerul ar fi tabla pe care Zacharias desenează cum ar trebui să arate muzica lui Schumann şi cercurile lui nevăzute sunt redate în sincron şi fără întârziere de Orchestră. E tot un om, dar uite ce poate face un om cu el însuşi, cu alţii. Ce creaţie desăvârşită pot fi mâinile. Ce risipă de frumuseţe mi s-ar părea folosirea baghetei care strânge degetele într-un mănunchi.

Mă tot gândesc de ce-am visat cum am visat dar nu găsesc o explicaţie valabilă pentru mine. O mămică mi-a spus că zgomotul produs de feon sau aspirator este asemănător cu zgomotul intrauterin şi îi ajută pe bebeluşi să se liniştească pentru că le recreează un mediu familiar. Dar concertul Orchestrei conduse de Zacharias trebuie să le fi sunat altfel. Poate pentru ei era un motiv în plus să vină pe lume. Eu m-am bucurat că trăiesc în prezent pentru două ore, în fiecare din cele trei nopţi.