Nu ştiu cum să încep. Nu-mi plac vorbele mari, expresiile languroase, metaforele forţate sau epitetele zemoase... Chiar nu prea ştiu cum să vă traduc în cuvinte experienţa de ieri, 21 septembrie 2011.
S-a întîmplat fără preaviz, la obişnuita întîlnire cu muzica de fiecare zi, în festivalul Enescu, în timpul acela indefinibil în care muzica prinde viaţă pe scenă, înaintea ochilor noştri, frumuseţe pură clădită pe matematica sonoră atît de atent cîntărită şi pusă în pagină de-o minte omenească inspirată, dar atît de greu de cuantificat în emoţii şi suflete. Cu atît mai greu în cuvinte de mintea noastră. Totul livrat, adus la noi, transmis, într-un mod atît de discutabil şi subiectiv în care fiece detaliu contează, din portativele umplute cu mici bobiţe de cerneală, de o altă minte şi mai ales de un suflet, interpretul, cel care ne-o dăruieşte. Ca oficiant, traducător, mesager, virtuoz. Spuneţi-i cum vreţi.
Ce e neapărat de spus e că rară, foarte rară, e o astfel de întîlnire-clipă, prea multe astfel de clipe-întîlniri ne-ar distruge, ne-ar omorî, ne-ar şterge automat de pe faţa pămîntului, iar planeta ar ajunge urgent în pragul extincţiei, chiar n-ar mai fi nevoie de nici un război, molimă, sau alte apocalipsuri.
De-asta Creatorul e-atît de zgîrcit. Cred că ţine la inimile noastre, bătrînul Dumnezeu, inimi prea slabe pentru torentul acesta de iubire cu care muzica ne dă asaltul mortal într-o zi, într-o clipă, fără nici un fel de punere în gardă. O dată pentru totdeauna, dar, să fim realişti, doar dacă bietele noastre inimi sunt gata, bineînţeles de întîlnire.
Cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc dacă iubiţi muzica. Întîlnirea aceasta ne e dată, prin grija divină, sunt absolut sigur, fără să am surse sau vreo dovadă ori revelaţie, de foarte puţine ori în timpul fizic, real, formal şi superficial al existenţei noastre, timp măsurat în secunde-minute-ore-ani vieţi, sub ochii noştri şi în ritmul frazelor muzicale rărit de respiraţia şi bătaia inimilor noastre dincolo de timp. De battre mon coeur s'est arrêté. O posibilă subţire traducere în cuvinte a acestei clipe, aşa cum îi spun francezii, mari maeştri în pălăvrăgeală, vin, amor şi lingvistică şi favoriţii mei pe viaţă cînd vine vorba de viaţă şi alte socoteli omeneşti.
Cu această clipă, atît de rară în scurtele noastre vieţi, m-am întîlnit ieri. Şi nu o dată, aici e neobişnuitul, ci de două ori. Şi nu prea ştiu cum să vă spun în cuvinte despre tulburătoarea întîlnire-clipă cu profunzimea unei interpretări răscolitoare în nobila muzică a lui Brahms, arsă cu patimă neomenească de o fragilă femeie-copil dar şi despre întîlnirea-clipă cu miracolul bachian, transfigurat de o orchestră de tineri cu părul de culoarea spicului copt. Sau despre cutremurul interior pe care mi l-au stîrnit aceiaşi tineri din nord, interpretînd cum n-am mai auzit niciodată Octuorul enescian, sub mîna-vioară a maestrului lor, Gidon Kremer, unul dintre puţinele staruri ale violonisticii de azi care îl iubeşte nespus de mult pe cel mai mare muzician al secolului XX, pe George Enescu.
Nu prea ştiu cum s-o fac. Ce ştiu e că ieri, 21 septembrie 2011, am avut parte, cu toţii - poate de data asta suntem de acord - de cea mai frumoasă zi de muzică la Festivalul Enescu. Frumuseţe pură, într-o zi de neuitat.
Primo Tempo
La Ateneu, Kremerata Baltika şi Gidon Kremer încep programul la 17.00 punct. Letonul urăşte camerele de filmat, pentru, desigur, calitatea proastă a sunetului de pe înregistrările video. La fel ca marele Celibidache are o teorie foarte fermă despre calitatea sunetului şi despre viaţa muzicii pe scenele de concert. Înregistrările lui, paradoxal destul de numeroase, de la Vivaldi şi preclasici pînă la Arvo Paert, Glass, Enescu şi muzica nouă sunt perfectissime din punct de vedere al calităţii sonore. Lacrimă. Aşa şi cîntă tot programul "The Art of Instrumentation" J.S. Bach Project, un Omagiu lui Glenn Gould prin transcripţia pentru orchestră şi vioară solo a celor mai frumoase variaţiuni din catedrala sonoră care este Goldberg-Variationen BWV 988. În plină graţie, concertul începe cu o improvizaţie interiorizată pe o temă din Bach - am recunoscut de altfel pînă la 9 astfel de teme din lucrările marelui compozitor, delicat prelucrate într-o orchestraţie superbă, de la celebrul Largo din Concertul pentru pian în fa minor BMV 1056 pînă la teme din Arta fugii, dezvoltări gracile şi aeriene a celei mai frumoase muzici de pe pămînt. Atmosfera e de film vechi, sau mai degrabă de vis, lumina filtrată cald de rotondele Ateneului îmbracă roşul vişiniu al celei mai frumoase săli de muzică din Bucureşti, cu o aură de poveste. Scenografia clipei-întîlnire e conturată. Gidon Kremer cîntă aria din Variaţiunile Goldberg, subiectiv, fantezist şi "ne în stil" cum o face însuşi Gould în înregistrarea de referinţă din '55, desenînd ajutător cu vocea într-un geamăt-mormăit inuman liniile şi temele secundare din atît de frumoasa temă cu variaţiuni. Timpul se dezagregă pulverizat în particulele de praf căţărate pe stîlpii înalţi de lumină din Ateneu, bătăile inimii încetinesc pînă la şoaptă, estompate de vîrtejul de graţie inefabilă în care temele se desfac din vioara Amati 1641 a dirijorului preluate insesizabil în duo, apoi în cvartet şi octet pînă cuprind întregul ansamblu, care se unduie ca un lan de grîu în bătaia vîntului de vară. Sunt în plină întîlnire-clipă. Dezvoltări fugace, fugi contrapunctate graţios în pizzicato, teme simple şi dureros de frumoase, cîntate ruginit old school de solist şi acompaniate sull corda de ansamblu şi în care linia melodică trece cu eleganţă firească de la solist la tutti, surprize intempestive de tempo cu accelerando-uri cromatice uluitoare, şugubăţ modulante şi cu mult mai uluitoare inserţii expresioniste din Schonberg sau fulguraţii de prelucrări burleşti, aglomerări şi rarefieri sonore care îmi edifică încă o dată credinţa că aşa cum Dumnezeu e unul în Treime, în muzică, Alfa şi Omega înseamnă Bach, Bach Unul şi Multiplul, Bach e în totul şi în toate, acel Unu universal, indivizibil şi atotcuprinzător, Bach cel nu pîrîu ci mare... Finalul e, ca în Goldberg, Aria dar, coup de grâce, se aude chiar pianul, cum nimeni, chiar nimeni nu se aştepta, e Gould nu Kremer, capetele se înalţă sucite, scaunele scîrţîie sub mecanica gestuală a corpurilor, unde e pianistul, unde-i pianul, Kremer n-a coborît o fracţiune de secundă arcuşul, totuşi, unde e pianul, nu poate să facă vioara pian, aaa e chiar pianul, Glenn Gould, el mormăitorul, Gould e aici cu noi, în încăperea burtos boltită a Ateneului desenînd delicat finalul de pace-catedrală al discului său vîndut în milioane de exemplare; ne-am lămurit, Gould e aici printr-o înregistrare coborîtă în sală din culise. Arcuşul e sus, nu s-a terminat, Gidon Kremer e încordat ca un arc cu capul plecat, pe pilonii armonici de final ai ariei, degetele violonistului ciupesc delicat, în exact acelaşi tempo, ireale flageolete, ca un sonar într-o noapte arctică şi lungimi de arcuş, cu sunet lung, drept, neomenesc, ca un pumnal împlîntat în inimile aproape oprite ale celor de sală. S-a terminat. N-apuc să inspir că aplauze tari, prea tari după finalul atît de eterat, aproape că îmi sparg timpanul ca un bubuit de cascadă. Gata, s-a terminat. Inspir. Adînc, cu sete ca şi cum aş fi fost cufundat cu totul într-o bulboană neagră, dintr-un vis, care deşi mortal, gata, păcat, s-a terminat. Respir.
Lui Gidon Kremer nu-i plac aplauzele. Nici cele de final, nici cele de intrare în scenă. Orchestra se aşează rapid, contra cronometru, cu el pupitrul I în dreapta-centru şi atacă decis prima temă din Octuor. Îngheţ, aşa cum am făcut-o de fiecare dată anul acesta cînd muzicienii veniţi de aiurea au cîntat, fie ca reverenţă, iubire sau obligaţie vreun opus enescian. Mă liniştesc aproape instantaneu. Primul atac sună extraordinar de compact, tema avîntată care deschide această formidabilă lucrare de tinereţe a lui Enescu pur şi simplu înaripează. E o altă imediată lovitură, n-am apucat să-mi revin după pauza prea scurtă în care nici n-am putut să fumez. Tema lungă de început mă paralizează, are o energie muzicală cuceritoare, cu un caracter muzical avîntat-sinuos care palpită ca o promisiune ce urmează a se îndeplini, în salturile avîntate ale corzilor, cu pedală de cello. Enescu scria această muzică cu numărul de opus 7 la 19 ani, în 1900 cu toată pasiunea tinereţii şi măsurii geniului său, care dincolo de patimă se traduce într-o luptă pentru cucerirea echilibrului arhitectural, tipar complex şi complicat pentru toată sincronicitatea muzicală enesciană, deja atît de efervescentă încă la acea vîrstă. Ateneul, locul în care mă aflu, cufundat inert în scaun, ca lovit în moalele capului, era terminat de doi ani. La 54 de ani de la scrierea acestei capodopere, la Paris, rememorînd geneza Octetului în convorbirile cu Bernard Gavoty, cu acea formidabilă ţinere de minte meta-muzicală, pe care nu ştiu ca alt muritor să o mai fi posedat cîndva, Enescu îşi amintea: Mă pomeneam luptîndu-mă cu o problemă de construcţiune, vrând să scriu Octetul în patru părţi înlănţuite, deşi respectînd autonomia fiecăreia dintre acestea, aşa încît ansamblul să alcătuiască o singură mare formă de sonată, lărgită cît se poate. Totul dura patruzeci de minute. Mă istoveam căutînd să ţin în picioare o bucată muzicală articulată în patru segmente atît de lungi, încît fiecare risca să se rupă din clipă în clipă. Un inginer azvârlind peste un fluviu întâiul său pod suspendat nu simte mai multă nelinişte decît simţeam eu cînd îmi înnegream hîrtia liniată. Dar căutarea era pasionantă... Şi pasionantă a fost şi interpretarea magnificului pod enescian de către Kremerata Baltika, ansamblul universal al letonului atît de îndrăgostit de Enescu, unul dintre puţinii muzicieni străini dar şi de la noi, care a înţeles acel principiu imuabil al transformismului ciclic din muzica marelui compozitor. În limbaj nemuzical, acea simultaneitate perpetuă cu care cînd una dintre motivele muzicale se desface, se descifrează, simultan şi paralel un alt motiv se încifrează. Sună superb năvalnica patimă brumată de nostalgia atît caracteristic enesciană, prin apelul la modal. Partea a doua devine luxuriantă prin aglomerarea de motive muzicale, tema de început înglobîndu-se în tema noii mişcări iar cerebralul Gidon Kremer intuieşte perfect, cum perfect intuise şi regretatul muzicolog Ada Brumaru, că acel très fougoueux înscris în portative se referă la foarte viu şi nu la foarte vioi. Ce instrumentişti extraordinari are Kremer în formaţia sa, sunt formidabili, îi cîntăresc din ochi în timp ce sunetul vibrează coloană, nu e doar o chestiune de tehnică şi disciplină, e cu mult mai mult de-atît, dirijorul îi conduce cu frugale mişcări ale capului, în majoritatea timpului doar din priviri. În nocturna părţii a treia frumuseţea devine aproape dureroasă, e un sentiment tragic de despărţire în această muzică scrisă de un om de 19 ani, o despărţire resemnată, împăcată, aproape solară, de a cărei emoţii ansamblul nu abuzează în dezvoltarea temelor contrastante, construite nemţeşte pe o fughetă care aminteşte de dezvoltările simfonice ale marelui Brahms, compozitorul pe care Enescu l-a iubit toată viaţa. Finalul mă transportă din nou spre zonele ireale ale acelei întîlniri-clipă desprinse din densitatea materialului tematic, o recapitulare a tuturor temelor şi motivelor pe care Enescu le-a folosit pînă acum, sculptural subliniate de fiecare partiţie din Kremerata Baltika. Timpul se suspendă pe pedala ostinato a celiştilor, doar trei la număr, în timp ce violonistul dirijor brodează posedat tulburătoarele episoade sonore de hipnotic efect care cadenţează într-o sferă finală perfectă, acord major concluziv rotunjit peste cupola cu frunze de acantă. Mă năpustesc spre uşă dezbrăcăndu-mă în goană de aplauzele frenetice, iar în goana-mi disperată dau peste Cristi Lupeş, înmărmurit în picioare pe scări, care se întoarce spre mine cu o expresie de uimire lipită de figură... Oaau apucă să-mi spună, am ieşit trîntind uşa, nu vreau s-aud niciun bis, după asemenea perfecţiune nu e cazul de encore, nu merge nimic, orice-ar fi, cu-atît mai puţin ceva frivol-panglicard din genul bisurilor clasice cu virtuoze acorduri paganiniene. Sunt afară, respir, nici nu cred că Gidon Kremer a mai bisat, sper că nu, e o lecţie pe care ne-a predat-o anul acesta şi marele Zubin Mehta, după a 5-a de Mahler, atît de extraordinar cîntată. Sunt clipe cînd nu merge nici un bis, chiar dacă sala e la picioarele tale, mai ales după ce-ai cîntat atît de bine o muzică atît de superbă. Mă opresc. Respir, încă o dată.
O să vă povestesc curînd, în secondo tempo şi despre a doua întîlnire-clipă, întîlnirea mea cu Hélène, o femeie-copil în faţa orchestrei care poartă numele ocrotitoarei muzicienilor. Alături de trei mii de oameni (cred) am trăit la unison, cîntecul inimii brahmsiene, în cel mai frumos concert al ediţiei 2011 la Enescu. Şi întîlnirea de după, la cabină, două minute şi cîteva zeci de secunde de după concert. Hélène Grimaud.
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..