Cei patru adulţi se întîlnesc pentru a vedea cum pot îndrepta un eveniment dureros petrecut recent: fiul cuplului Waltz/Winslet, Zachary, l-a lovit puternic pe fiul celuilalt cuplu, Ethan. În urma unui conflict iscat de faptul că Ethan nu a fost de acord ca Zachary să facă parte din gaşca sa, cel din urmă l-a lovit pe Ethan cu un băţ încît i-a brăzdat obrazul şi i-a rupt incisivii.
Dificultatea în a te apropia de film şi a-l aprecia stă în faptul că, în trecerea dinspre teatru spre cinema, convenţiile clasice au fost preluate ca atare. Transpunerea ar trebui să chestioneze forma, să ridice semne de întrebare, fiindcă, în esenţă, evoluţia oricărei specii literare, cinematografice sau muzicale presupune o întoarcere către formă, o analiză a acesteia, o re-construcţie, nu numai o schimbare a decorului şi a tipului de reprezentare. Ori o serie de personaje clişeu (a căror descriere, de asemenea, nu poate evita stereotipul) puse într-o convenţie a dramaturgiei clasice nu sînt aspecte uşor de acceptat chiar dacă e vorba de o comedie de moravuri.
Carnage e un film la care foarte uşor poţi fi tentat să spui că pe ecran sînt interpretări de excepţie, că actorii susţin partituri în chip minunat. Aceste afirmaţii sînt cu atît mai tentante cu cît spectatorii filmului sînt pasionaţi de teatru. De la un capăt la celălalt, creaţia lui Roman Polanski, o adaptare cinematografică a dramei Le Dieu du Carnage scrisă de Yasmina Reza, respiră un aer teatral. Prin modul în care se mişcă, gesticulează şi vorbesc, transpare faptul că actorii susţin un rol, nu faptul că ar fi într-o poveste şi într-o anume viaţă. Actorii se iau în serios şi deseori arată că sînt actori, nu oameni prinşi într-o întîmplare dificil de controlat şi dificil de aranjat după datele scrise într-un cod al bunelor maniere.
Un alt aspect discutabil al filmului e legat de inteligenţa vizibilă necontenit în poveste. Atitudinea exagerată a actorilor în interpretare (cu o menţiune specială pentru Jodie Foster), completată de greutatea (intelectuală a) celor mai multe replici, fac acest film prea sfătos. E ca şi cum ai avea un discurs despre existenţa umană şi despre una din formele sale de organizare - familia -, un discurs care e bine legat în forma sa scrisă, ca eseu. Însă naturaleţea eseistică şi naturaleţea cinematografică au forme de organizare diferite. Şi faptul că într-o poveste cinematografică simţi umbra încercării scrise, umbra eseului, te face să baţi în retragere, deoarece filmul devine o lecţie, un recital pe o temă dată.
Un alt autor de film care e sfătos în peliculele sale e Woody Allen. Însă Allen întotdeauna reuşeşte să îşi tempereze avîntul intelectual prin autoironie şi prin întoarcerea critică spre cinematograf. Whatever Works e un exemplu în acest sens. Chiar dacă istoria de pe ecran îi este transmisă spectatorului deja judecată (de către personajul interpretat de Larry David), sfătoşenia nu trezeşte instinctul de apărare al spectatorului, fiindcă, neîncetat, Larry David se întoarce spre spectatori şi le caută complicitatea. Şi, mai mult decît atît, Woody Allen are voinţa de a pune între paranteze lecţia hollywoodiană prin happy-end-urile sale de tip deux ex machina.
La Polanski nu e vizibilă niciuna dintre modalităţile de temperare dramatică de care face uz Allen. Personajele sale din Carnage chiar vor să ne facă să credem că trăiesc drama, ele plîng, urlă, se pun la punct unele pe altele, fără să evidenţieze vreun moment că totul e doar o joacă. Acest fapt e consfinţit în special de epilog, unde, prin felul în care îi poziţionează pe cei doi copii (faţă de modul în care se desfăşoară întîlnirea părinţilor acestora), autorul pune semnul exclamării lecţiei transcrise pe ecran, nicidecum nu atenuează tonul expozitiv al peliculei.