Cocktail mandarin
Vizual, filmul se lasă influenţat de tradiţia picturii chineze, în unele secvenţe; de vizualitatea creaţiilor lui Da Zhong Zhang în altele; de imageria filmelor chinezeşti revoluţionare; de opera chinezească; de neorealism; de postmodernism şi post-postmodernism; şi de câte altele, combinate într-un potpuri al virtuozităţii vizuale. Se pastişează stilul Revoluţiei culturale, dominanta producţiei fiind iconoclasmul. Regizorul fuzionează totul şi jonglează cu influenţele - fapt imediat evident în coloana muzicală a filmului.
Imaginea Chinei (socialiste?) transpare deloc flatantă, fără menajamente, fără cosmetică subtilă. Estetismul imaginilor nu constituie o piedică în dezvăluirea părţii întunecate a miracolului economiei mandarine. Liberalismul economic al comunismului chinez lasă în urma sa destui perdanţi, oameni poate mai buni decât alţii, dar cu păcatul capital că nu sunt versaţi în specularea momentelor prielnice din punct de vedere financiar. Nu toţi pot fi învingători la cursa îmbogăţirii. Cum vechile idealuri ale regimului rămân bune numai de manualele şcolare, nimeni nu are timp de pierdut cu perdanţii. Decât, cine ştie, alţi perdanţi.
Mao, fiul lui Kaufman
Pot să amintesc o parte a cast-ului, deşi n-aş putea preciza care sunt actorii şi care actriţele: numele sună prea chinezeşte pentru puterea mea de înţelegere. Toţi şi toate crează însă partituri ataşante, personaje de care să-ţi pese şi cărora să le ţii pumnii.
Prezentarea de mai sus n-ar trebui să facă o impresie prea sumbră: e vorba de o comedie muncitorească spumoasă. Umorul chinezesc este excelent, la ani lumină de retardul produs prin revoluţia culturală maoistă. Gagurile şi situaţiile comice amintesc, prin extravaganţa şi disponibilitatea lor spre ludic, de Volga, Volga (1937, r. Grigori Alexandrov), sau, mai bine, de What's Up, Doc? (1972, r. Peter Bogdanovich). Zhang Meng confirmă cu aplomb că sub umbrela poantelor se adună multe adevăruri de viaţă. Plusul e dat de felul natural, fără ostentaţie, în care îţi sunt servite.
Inefabilul substrat
Un ópus chinezesc nu se poate dezminţi ca exponent al unei culturi de multe ori milenare. De aceea Gang de qin / Pianul de fabrică nu rămâne la stadiul de simplă comedie, ci năzuieşte spre metaforă, spre simbol. Venind dintr-o cultură naiv realistă ca a noastră, termenii dinainte sunt susceptibili să cauzeze băşcălie. Nu e cazul, pentru că regizorul chinez e păstruns de simţul rafinamentului, şlefuit în mii de ani de civilizaţie, astfel încât produsul său îşi comunică esenţa într-o manieră subtilă, echilibrată şi, mai ales, eficientă.
Utopia este fiica Revoluţiei. Există, în tentativa unor muncitori de a crea un pian pe cale artizanală, ceva din voluntarismul aproape inconştient al celor care, începând acum aproape un secol, au vrut să construiască viaţa perfectă pentru toţi. Ca şi în istoria reală, chiar dacă tentativa eroilor noştri reuşeşte, oricum nu mai contează, pentru că preţul plătit e prea mare, pentru că greşelile adunate sunt prea multe, pentru că... Punctele de suspensie şi le poate completa fiecare, gândindu-se la experienţa proprie, la cea a părinţilor / bunicilor săi, ori pur şi simplu vizionând filmul. Simbolică este secvenţa de fantezie barocă dinspre final, a cărei dominantă e roşul. După cum şi nişte urâte coşuri de uzină pot reprezenta un simbol. Gang de qin / Pianul de fabrică e unul dintre acele rare filme după care s-ar putea scrie un volum de exegeză.
La TIFF 2012 filmul a avut o singură proiecţie. Zău că ar merita o distribuţie în cinematografe, caz în care nu aş ezita să-l recomand, cu entuziasm revoluţionar, de fiecare dată.
Gang de qin / Pianul de fabrică, China, 2010, regia: Zhang Meng, cu: Wang Qian-Yuan, Qin Hailu, Shin-Yeong Jang.