Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2012. Notiţe din iunie (II)


Florian-Rareş Tileagă

august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oslo, 31. august (r. Joachim Trier, Norvegia, 2011). Făcând abstracţie de trofeul obţinut în festival - deşi filmele premiate la TIFF sunt întotdeauna bune, în cel mai bun sens al cuvântului - Oslo, 31. august trebuie văzut indiferent de obstacole gen "mda, film european..." sau "pe actorii ăştia nu i-am mai văzut". E tipul de film care nu-ţi spune nimic înainte să-l vezi, nici ca afiş, nici ca titlu, dar care (pe măsură ce-i dai o şansă şi primeşti ce-ţi oferă) se face înţeles şi, mai ales, se face "transmis". Secretul stă în povestea clară şi bine centrată pe viaţa personajului principal, Anders, un tânăr externat dintr-un centru de reabilitare în urma consumului de droguri. Lumea în care se întoarce, însă, e plină de fantome ale trecutului şi el însuşi pare o fantomă printre cei vii. Vrea să comunice, dar nu e privit decât cu milă, caută un job dar fişa medicală e o pată neagră pe CV şi, pas cu pas, viaţa lui Anders se destramă pe toate planurile.

Nu e, însă, o dramă cu lacrimi în ochi. Sondarea psihologică a personajelor se face, aici, în dulcele stil clasic al nordicilor, care excelează în discursul rece, esenţialist, fără împopoţonări narative de dragul impresiei artistice. Întoarcerea acasă a lui Anders determină un spectacol sec de reacţii iar detaliile care accelerează drama, spre final, sunt discrete. Filmul e convingător prin aceea că e cursiv şi echilibrat în funcţie de tensiune. Iar imaginea - cadre fixe, compoziţii simple, cu contraste mari şi luminozitate redusă, cu close-up-uri care separă bine subiectul de fundal - e încă un plus care cizelează ansamblul.

Shut Up Little Man! An Audio Misadventure (r. Matthew Bate, Australia, 2011). Imediat după proiecţie, am sperat ca mulţi să-l fi văzut sau să-l poată vedea. E valoros nu doar ca documentar şi execuţie cinematografică - deşi asta pare să fie suficient pentru a fi iubit mulţi ani de acum înainte -, ci şi ca studiu de viaţă. Documentarul Shut Up... relatează pe larg un episod din viaţa a doi tineri din anii 80', a căror preocupare zilnică era să înregistreze audio certurile a trei vecini, marcate, din când în când, de expresia "shut up little man!". Dar "certuri" e puţin spus. Tot ce e mai jignitor, inventiv şi, mai ales, inepuizabil în materie de înjurături apare, aici, în sute de dialoguri, care fac din casetele audio studii de mică antropologie despre cum trei beţivi îşi petrec viaţa suduindu-se.

Dar n-am fi ştiut acum nimic despre toate astea dacă una dintre casete n-ar fi ajuns pe mâna unor posturi de radio, care au apreciat creativitatea şi umorul involuntar al certurilor prinse "pe bandă" şi care au văzut, în ele, artă. Rapid, casetele au făcut înconjurul Americii, dând naştere unui fenomen de pop-art unic ca viteză şi proporţii, al cărui refren a rămas "shut up little man!". Dar nu atât fenomenul contează, cât gestul (indiscret, ciudat) de a fura intimitatea cuiva şi de a face spectacol (şi bani) din asta. Etic şi legal nu e. Socialmente, însă, din acest story aberant reiese ceea ce este comun multor case: plăcerea gregară a conflictului şi hedonismul limbajului liber. Excelent structurat pe interviuri cu oameni din teatru, radio, film şi divertisment, Shut Up... pune accentul pe dialog şi pe felul în care vorbe fără noimă prind contur în funcţie de cine le ascultă. E un subiect care are (sau ar trebui să aibă) ecou în lumea dramaturgiei de teatru şi film, limpezind teoriile în ceea ce e studiul personajului, teatralitatea cotidiană, happening-ul, etica raportării la lume sau publicul-ţintă. Bine ritmat narativ, cu inserţii comice de pop-art care îl fac cursiv şi digerabil, Shut Up... este unul din puţinele documentare care încearcă să fie exhaustive în raport cu subiectul. Şi cărora le iese.

Trei zile până la Crăciun (Ultimele zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu) (r. Radu Gabrea, România, 2012). Cu toate că mă îngrijora titlul, am intrat la noul film al lui Gabrea în ideea că, probabil, e altceva decât ce ne-a prezentat în ultimii ani, inclusiv la TIFF. Aşa a şi fost, deşi opţiunea pentru subiectul istoric e aceeaşi. Trei zile până la Crăciun... e diferit prin aceea că, fiind un reenactment al ultimelor zile din viaţa Ceauşeştilor, renunţă la ambiţia unei ficţiuni bine ticluite şi a unui discurs vizual studiat, pentru a pune accent pe istorie. Nimic de obiectat, mai ales că intervenţia documentaristului e discretă. În plus, filmul deschide un capitol la care românii n-au avut acces până acum şi care, în puzzle-ul Revoluţiei, era o piesă lipsă: destinul cuplului dictatorial între zborul elicopterului de pe sediul CC şi execuţia de la Târgovişte. Este un episod spectaculos, grotesc, trist, aproape greu de crezut, de-a dreptul cinematografic ca evoluţie, care pare să ţină mai mult de Caragiale sau Eugen Ionescu, decât de istorie.

În ciuda bunei intenţii din scenariu (semnat de ziaristul Grigore Cartianu), de a dezvălui fapte pe care vroiam să le ştim cu toţii, filmul are vulnerabilităţi. Cea mai evidentă e anemia cu care îşi atinge scopul. E clar încă din titlu că filmul îşi propune să relateze un fapt istoric; felul în care o face, însă, ţine cont foarte puţin de estetica filmului. Există artificialităţi la nivel structural (montaj cu multe pierderi de ritm şi, deci, suspans neconvingător atunci când trebuie să fie suspans), la nivel vizual (unghiuri de filmare care valorifică neinspirat potenţialul dramatic al scenelor) şi la nivel actoricesc (mici inadecvări de timbru vocal, de rostire şi de vârstă între rol şi realitate).

Dar nu aici e "buba". Subliniez că nu sunt un adept al calofiliei cinematografice şi nu susţin obligaţia atingerii unui nivel artistic înalt al reconstituirii unui caz (istoric, social, poliţienesc etc.), dar, aici, cred că problema este alta. Vorbim de o excepţie în zona reenactment-ului. În mintea românilor, cazul Ceauşeştilor este atât de sensibil impregnat vizual prin cele câteva imagini de arhivă de la Revoluţie, văzute şi revăzute până la epuizare, încât nici o altă imagine care îi reproduce pe cei doi nu mai are impact. Fie ea oricât de bine elaborată dramatic. Pe scurt, cazul Ceauşescu e restrictiv în sensul că "nu se lasă filmat"; ca să aibă un minim efect, cred că poate fi cel mult povestit prin interviuri şi citat prin imagini autentice. Cu regret pentru efortul celor din echipa filmului, le consider demersul documentaristic a fi cel mult interesant, ca subiect ales. Şi n-am înţeles de ce tocmai scena execuţiei a fost scurtată şi înlocuită cu ecran negru şi fundal sonor din focuri de armă. N-am curiozităţi morbide dar, ţinând cont de variantele care au tot circulat pe seama acestei scene - care include însoţirea cuplului Ceauşescu de către soldaţi, schimburile de replici, poziţiile lor, atitudinea soldaţilor) -, era necesar să aflăm, în sfârşit, realitatea acelor clipe.

Whores' Glory (r. Christophe van Rompaey, Olanda-Belgia, 2011). Dacă era nevoie de un film care să exprime, fără ocolişuri, ce e prostituţia în lume, Whores' Glory e un titlu de încredere. Uită tot cei ai văzut despre aşa ceva şi ţine-ţi prietena departe de acest documentar în care femeia se numeşte "marfă" în cel mai gregar sens. De la întunecatele cartiere de bordeluri din Bangladesh şi Mexic, unde mizeria şi cruzimea curg şiroi, la sistemul de-a dreptul funcţionăresc al prostituţiei din Thailanda, filmul dă o tură prin unele cele mai interesante, indigeste şi, culmea, profunde locuri de pe pâmânt. Vei fi uimit să descoperi cu câtă filosofie şi citate din Biblie fetele îşi explică sau, după caz, îşi scuză meseria, ilustrând, foarte credibil, un portret colectiv al târfelor din toată lumea: femeia frumoasă cândva, sătulă de viaţă, cu vorbe de duh, cu mici, aproape neînsemnate rezerve de speranţă că se poate trăi şi altfel. Diferit de majoritatea filmelor care tratează lacrimogen sau acuzativ urâţenia prostituţiei şi, pe de altă parte, valoros prin romantismul scăpătat, articulat excelent prin muzica blues-rock de fundal, documentarul lui Christophe van Rompaey este un mic eseu despre păcat, plăcere, emoţie. Şi, totodată, este o mică lecţie de cinema, cu metafore pline de umor şi montaj bine ritmat în funcţie de intensitatea momentelor filmate.

Kuma (r. Umut Dag, Austria, 2011). Îl văzusem înainte să apară în topul preferinţelor publicului, la TIFF, deci nu-l puteam supraestima din oficiu. Ba chiar eram curios să văd de ce poveştile turceşti - pentru că, deşi e producţie austriacă, subiectul e turcesc - au priză atât de mare la public. În fine, am intrat la Kuma cu strângerea de inimă că puteam să văd altceva mai bun. Nimic mai greşit. E filmul de debut al lui Umut Dag şi, contrar îndoielilor, oferă un portret echilibrat şi decent al familiei turceşti, supusă unei tradiţii pe care legea a interzis-o: poligamia. Avem, în primplan, o familie de turci din Viena, care face un drum în Turcia pentru a se întoarce de acolo cu o nevastă pentru fiul lor. Atâta doar că nevasta nu e pentru fiu, ci pentru tată. În ecuaţie intră surorile fiului, cu ambiţii şi caractere care pulsează de energie sau invidie şi, fireşte, în ecuaţie intră prima soţie, mama.

Sună a soap opera cu pretenţii de lungmetraj. Dar, de fapt, ceea ce e dulceag în lumea serialelor prinde viaţă, în Kuma, printr-o poveste foarte sensibilă despre energia relaţiilor. Despre cum tradiţia interzisă restrânge viaţa, producând false fericiri şi mari frustrări, prin care personajele îşi clarifică identitatea. În ciuda oricăror prejudecăţi de cinefil elitist, filmul reconfirmă ideea că o poveste bine scrisă, deci bine spusă, este o poveste bine primită, oricât de comună ar părea intriga. Altminteri, generalizând, toată literatura, teatrul şi filmul s-ar reduce la un număr infim de subiecte (aparent) originale. Dincolo de faptul că este o demonstraţie de scenaristică fină, clară, Kuma este, totodată, un film captivant şi puternic, ca mesaj.

8 martie (r. Alexandru Belc, România, 2012). Dintre toate locurile în care se munceşte greu în România, imaginează-ţi-le pe cele mai reci şi dezolante. Vei obţine ideea generală a ceea ce este 8 martie, un documentar românesc (şi nou-nouţ) despre cum trece o zi de lucru în viaţa câtorva românce din patru medii muncitoreşti. O mină de pe Valea Jiului, o cusătorie, o fabrică de lapte şi un tramvai: sunt locuri care, în "epoca de aur", erau floarea cea vestită şi care acum şi-au pierdut succesul, rostul şi majoritatea muncitorilor care animau locul.

Ritmul de lucru, însă, a rămas iar şocul emoţional pe care îl produce filmul ţine nu atât de peisajul extrem de apăsător al "joburilor" ex-comuniste în care femeile trag la jug pentru un salariu de nimic, cât de atitudinea lor cu privire la tot ceea ce este cu adevărat greu de suportat la lucru. Nu numai că nu se plâng, dar au găsit minime resorturi de "mers înainte" iar meritul absolut al documentarului - pe lângă compoziţiile vizuale gri, decolorate, schematice, demne de pictura veristă interbelică - este că oferă mici lecţii de viaţă, prin confesiuni puternice şi incredibil de dezinhibate. Că sunt vorbăreţe, tăcute, ironice sau blajine, toate femeile intervievate transmit un copleşitor sentiment de împăcare cu viaţa. Un fel de "of" adânc, înţeles numai de ele, dar cu zâmbetul pe buze. Este un film românesc frumos, dureros, obligatoriu pentru generaţia emo şi, în general, pentru toţi cei care şi-au făcut o obişnuinţă din mici depresii că mall-ul e închis azi, că netul nu merge sau că placa de păr e stricată.
 
Trivia of my own:
dintre toate textele care s-au scris despre TIFF - şi nu-s puţine în 11 ani -, cele mai suculente mi se par cele de statistică. Anul ăsta, de pildă, am citit cu nesaţ frazele care înşirau numărul de spectatori (67.000), de oameni din organizare (300) şi de proiecţii (400). De pus în ramă.
dacă s-ar face vreodată un film despre ce fel de public are TIFF-ul, ar ieşi un action movie cu Bruce Willis. Eroului nu i-e foame, nu i-e sete, are de la început acelaşi maieu care, spre final, e rupt, transpirat şi cu sânge, gloanţele curg, femeile sunt bune, duşmanii mor.
momentul când pleci de la TIFF e întotdeauna ca un fel de zgomot care te trezeşte dimineaţa. Ştii că ai visat ceva frumos dar ţi-e greu să-ţi aminteşti. La fel mi s-a întâmplat în ultima zi de TIFF, aflându-mă în autocarul care mă ducea acasă. Doi tineri din spatele meu vorbeau despre "Umbre" şi, deşi mă despărţeau doar câteva ore de ultima proiecţie din festival, totuşi subiectul discuţiei mi se părea de pe altă planetă. Ceea ce e, totuşi, normal având în vedere că cele zece zile de TIFF (pentru cei care şi le permit integral) par a fi un zbor în altă galaxie.





 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Transilvania Talent Lab: făuritorii visători ai filmelor de mâine - TIFF, 2012, Ioan Antoci
 EducaTIFF pentru prima oară în Bucureşti, Comunicat de presă
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Tilt la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Gianni e le donne la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Life in a Day la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer