Asistam la o transmisiune în direct din penitenciarul Rahova. Cei trei erau condamnaţi pe viaţă pentru crimă. Eram în plină nebunie cu Elodia şi a sa dispariţie. O jună blondă de la OTV îi chestiona în legătură cu locul unde ar fi cel mai probabil ca criminalul să fi depus cadavrul Elodiei. Iniţial, totul mi s-a părut o demenţă. Apoi, tot gândindu-mă la subiect, mi-am dat seama că mă înşelam. Până la urmă, postul TV avusese (probabil în premieră în istoria sa) o atitudine foarte profesionistă: cine să cunoască mai bine psihologia unui criminal dacă nu colegi de-ai săi de meserie?
În The Act of Killing, Anwar Congo, un cetăţean indonezian trecut bine de 60 de ani, cu alură de Morgan Freeman şi aer tineresc, explică relaxat cum, pentru a reduce cantitatea de sânge pe care victimele sale aveau prostul obicei să o emită în momentul în care le snopea în bătaie, a inventat o nouă metodă de ucidere. Cu o sârmă solidă şi bine întinsă, ancorată într-un capăt de balustrada terasei de bloc unde se întâmpla acţiunea în anii '60 şi reconstituirea cinematografică în anii 2000, Anwar îşi sugruma elegant victimele.
Rezultatul acestei invenţii pentru care Anwar merită Intellectual Property? Crime mai curate, mai rapide şi, îndrăzneşte bătrânul să pluseze, mai puţină suferinţa pentru cei ucişi. Cam 1.000 de oameni, în cazul său, număr remarcabil pentru un singur criminal, dar procent totuşi modest din totalul de aproximativ 500.000 de victime produse de armata indoneziană şi de câteva miliţii para-militare, în anii 1965-1966, când oricine era comunist, sau rudă de comunist, sau semăna a comunist, sau era chinez, sau mai ştiu eu ce, risca exterminarea.
Anwar povesteşte toate acestea cu detaşare, mândrie şi multă pasiune. E vorba, până la urmă, de anii tinereţii sale când, din mărunt speculant de bilete de cinema, s-a trezit, graţie demenţei ce cuprinsese Indonezia, ditamai criminalul, respectat şi aplaudat de oficialităţile statului şi de vasta pătură a populaţiei ce-i aproba acţiunile. Este imensul merit al regizorului şi antropologului american Joshua Oppenheimer că a reuşit, după 12 ani de trăit în Indonezia (timp în care a învăţat limba locală), să-l aducă în faţa camerei pe Anwar şi pe alţi colegi de-ai săi într-ale omuciderii.
Şi, pentru a înţelege mai bine dimensiunea morală a acestor mărturisiri, e bine să avem în faţă întregul tablou: Anwar şi ceilalţi n-au fost niciodată judecaţi pentru crimele lor. Mai mult, au fost mereu şi sunt în continuare priviţi cu admiraţie, atât de autorităţi, cât şi de mulţi compatrioţi. În cea mai şocantă secvenţă a filmului, eroul nostru rememorează isprăvile tinereţii, inclusiv metoda-i original de a ucide, în cadrul emisiunii matinale a televiziunii naţionale indoneziene (TVRI). Juna realizatoare a emisiunii, publicul vesel colorat din platou (decorul seamănă binişor cu cel la matinalului Antena 1, de pildă) râde şi aplaudă cu poftă. Se întâmplă în Indonezia, în zilele noastre!
Deşi beneficiar al unui asemenea incredibil subiect, filmul are porţiuni mai puţin izbutite, ba chiar reuşeşte să plictisească. În esenţă, documentarul e un soi de making-off al unui film surogat, turnat tot de Oppenheimer, în care Anwar şi foştii lui colegi sunt puşi să îşi reconstituie, în manieră aproape bufă, crimele. Pe rând, ei joacă atât roluri de criminali, cât şi de victime, în scene dintre cele mai neobişnuite, în care Oppenheimer strecoară consistente porţii de onirism. Există chiar şi reconstituiri de grup, în care urmaşi ai victimelor sunt invitaţi (şi acceptă!) să facă figuraţie. Totul are un aer atât de suprarealist, încât pe alocuri privitorul începe să se îndoiască de veridicitatea întregii poveşti.
Din păcate, povestea e cât se poate de adevărată. Melanjul dintre urmaşii victimelor şi criminali nu se întâmplă doar vremelnic, pe platoul de filmare, ci şi în viaţa de zi cu zi, unde adesea vecinul de peste gard e cel care ţi-a ucis, acum aproape 50 de ani, bunicul. "Nu ne mai tot întrebaţi pe noi cum a fost atunci, mai bine întrebaţi-i chiar pe ei", povestea Adina Brădeanu, co-selecţioner One World România 2013, la dezbaterea ce a urmat proiecţiei filmului în cadrul festivalului, că îi spuneau urmaşii celor ucişi lui Oppenheimer. Ceea ce americanul a avut şi inspiraţia, şi perseverenţa să facă. Parcă nicicând răul cel mai real cu putinţă, cel dezbrăcat de orice umbră de metaforă şi dezvelit de orice înveliş artistic, nu s-a lăfăit mai hâd, mai greu şi mai adevărat pe un ecran de cinema.