Ostrov - Filmul şi cartea

În noiembrie 2012, după spectacolul de gală din sala "Capitol" a Filarmonicii din Timişoara, o parte (vreo câteva sute) din cei peste o mie de spectatori care au vizionat filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri au rămas, vreme de aproape o oră, la sesiunea Q&A. Prima întrebare adresată regizorului-scenarist, prezent la proiecţie, a venit din partea unui tânăr: "Domnule Mungiu, vă rugăm să ne spuneţi ce legătură consideraţi că există între filmul dumneavoastră şi filmul Ostrov.". Răspunsul lui Mungiu, articulat - ca de obicei - cu sânge rece, cuminte şi ferm, la obiect şi fără intenţia de a ierarhiza valoric cele două filme: "Nu l-am văzut, deşi câţiva prieteni şi cunoscuţi mi l-au recomandat. Ştiu însă - din ceea ce am citit despre el, din cea ce mi s-a spus - că este un film de ilustraţie. Noi ne-am propus altceva: un film de expresie. Nu ne-a interesat să ilustrăm nici credinţa ortodoxă şi nici un alt fel de credinţă. Deci nu cred că poate fi vorba de o comparaţie între cele două filme."


În 2007, când Ostrovul a început să fie cunoscut spectatorilor, încă nu începuseră filmările pentru "ecranizarea" după cazul Tanacu, iar Mungiu câştiga Palme d'Or la Cannes, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Filmul lui Pavel Lunghin a fost văzut de cinefili pur şi simplu, dar mai ales de cinefili "de orientare ortodoxă" din toată lumea, care i-au devenit în scurt timp fani necondiţionat. Un preot (Constantin Necula), o monahie (Ecaterina) şi un tânăr jurnalist (Romeo Petraşciuc) încearcă să comenteze acest "film-eveniment". Rezultatul: cartea (sau "cărticica", aşa cum este numită în prefaţă) Ostrovul. Acolo unde se termină filmul...(Editura Agnos, Sibiu, 2007). Am recitit-o, recent, pentru a-mi verifica, la câţiva ani de la vizionarea Ostrovului, poziţia faţă de acest film.


Ce anume i-a adunat laolaltă pe tustrei să aducă laude la superlativ unui film ce "nu are decât doar două minusuri": că "a cuprins prea puţin public" şi că "se termină", că nu durează la nesfârşit? Aflăm dintru început: naraţiunea "plenară" şi "duhul de tămâie, de aghiazmă, de taină, de cruce, chiar de rigorism ortodox", felul în care nimeni n-a mai reuşit "să pună Ortodoxia până acum pe peliculă de celuloid". Ostrov, astfel, "nu are nicio secundă care este sub nivelul unui film bun", "nu are nicio greşeală". Asemenea aserţiuni exagerate, afirmate fără nicio urmă de îndoială, sunt fie luate de bune (atunci când cinefilul "inocent" încă nu a  întâlnit capodopera), fie amendate, cel puţin în parte (atunci când memoria cinefilului interesat, totuşi, de "respiraţia ortodoxă" a unui film, refuză să se predea amneziei).

Ostrovul este considerat de autorii cărţii "replica cea mai umană a peliculei lui Mel Gibson privind patimile Mântuitorului". Totuşi, pentru care pricină trebuie puse în legătură cele două filme, câtă vreme şi-au propus, de la bun început, o altă miză? Patimile lui Hristos impresionează, aşa cum se spune la un moment dat, prin imagini (şocante, terifiante, "pentru heavy metalişti"), în timp ce "din Ostrov rămâi cu personajul". Cred că întreaga discuţie a cărţii poate fi rezumată în aceste cuvinte: "din Ostrov rămâi cu personajul". Restul, ţine de curiozitatea şi setea spectatorului de a descoperi, în tonele de filme, acele opere cinematografice care - explicit sau sugestiv - mărturisesc, printr-un limbaj specific celei de a şaptea arte (nu doar printr-un personaj şi printr-o schemă narativă desprinsă din hagiografii), un crez, o viziune asupra vieţii sau asupra morţii, asupra dragostei. Şi, slavă Domnului, sunt destule astfel de filme în toată lumea...


Autorii cărţii, contaminaţi de patetismul filmului, văd în Ostrov "un film de destindere duhovnicească în care se vede ce rol are Ortodoxia asupra Învierii", "o viziune luminoasă care calcă pe ape". Frumoase gânduri, frumoase vorbe... Aproape că nici nu mai contează cum (a se citi: cât de cinematografic) ajung ele pe ecran. Ce contează atunci? Personajul principal, interpretat (extraordinar) de Piotr Mamonov: un "moşulică", un "călugăr ştirb" ce "poate fi o icoană a lui Dumnezeu oricând" şi "are o blândeţe vecină cu cea a lui Hristos". De altfel, numele regizorului şi al actorului nu sunt pomenite nici măcar o dată în carte ("pe regizor nici nu ştiu cum îl cheamă, deşi am încercat de vreo două ori să-i reţin numele"). Filmul pare să fi devenit folclor pentru că "nu caută să fie preţios cu orice preţ, să transmită intertextual ceva, ci o spune pe şleau: Hristos a înviat şi noi suntem martorii Învierii Lui". Cuvinte cheie pentru a caracteriza "poetica" Ostrovului: "pe şleau". Poate, într-adevăr, chiar acesta este motivul pentru care Ostrov a ajuns atât de popular încât "e film de făcut şcoală pe el" şi "fiecare generaţie va trebui să îl vadă, chiar dacă i se va acri de el, până îi vor învăţa replicile pe de rost". Este un "film creştin". Bun, dar cum rămâne cu alte exemple de "filme creştine" şi de "filme bune" pe care le vehiculează acest volum: Dumbrava minunată, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Săptămâna nebunilor (?!) - ultimele două alese exclusiv pentru "crucea şi reverenda" personajelor interpretate de Mircea Albulescu şi, respectiv, Toma Caragiu.

Mesajul din Ostrov, "spus pe şleau", şi morala foarte "la vedere" (Pr. Necula o rezumă astfel: "Măi frate, ăsta e creştinismul! Parcaţi aici care sunteţi creştini; ăilalţi creşteţi în altă parte, unde simţiţi voi că se poate!") lasă de înţeles - pentru cine nu a priceput de la primele pagini - că ăsta este filmul-etalon al creştinismului sau, oricum, al Ortodoxiei. Era şi timpul, pentru că "ortodocşii, în sfârşit, se trezesc să facă şi ei astfel de filme, filme de calitate duhovnicească şi cinematografică totodată". Ostrov, prin urmare, "întruneşte toate canoanele filmografice de calitate şi calibru". Dar, suntem avertizaţi, "nu va lua vreodată vreun premiu în cadrul vreunui festival", datorită excesului supărător (pentru cei din juriile de specialitate) de "Ortodoxie pusă pe celuloid".

Alţi ortodocşi, aflăm la un moment dat, ne-ruşii, stau mai prost la cinema: "N-am văzut la greci niciun film bun" - spune Maica Ecaterina (fosta actriţă corp-ansamblu Monica Fermo), dar sentinţa ei nu echivalează cu o judecată de valoare, ci trădează doar insuficienta sa familiarizare cu cinematografia din Grecia. Sârbii (care i-au dat pe Dušan Makavejev, pe Emir Kusturica, care au dat filme ca Lepa selo, lepo gore; Hadersfild ş.a.) nici nu există, la fel şi bulgarii. Dar românii? Sunt pomeniţi "regizorii realişti de la noi ce pun problema religiosului" (?!) în cadrul unei "şcoli teo-poetice" (?!): Cristian Nemescu, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu. Sunt citate filme ca: Glissando, Duios Anastasia trecea, Adela, Ochi de urs, Vulpe-vânător, Şobolanii roşii, Moartea domnului Lăzărescu. Mircea Daneliuc este lăudat pentru că "în Senatorul melcilor minciunii i se spune minciună şi curviei curvie". Moartea domnului Lăzărescu e, pentru Pr. Necula (cea mai vocală voce a trialogului), "un Ostrov răsturnat, un Ostrov de bloc "în care "nu există "suportul euharistic". Maica Ecaterina îl contrazice ("Puiu nici pe departe nu cred că s-a gândit la aşa ceva") şi continuă, referindu-se la "o scenă de viol fioroasă" pe care a întâlnit-o "într-o producţie actuală, în care apărea Horaţiu Mălăele" (e vorba de filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite). Pr. Necula crede că se referă la violul din Stare de fapt (regia: Stere Gulea) şi adaugă: "... eu i-aş fi pus filmul ăla lui Iliescu 24 de ore din 24! Violul ăla din arhiva televiziunii are mesajul foarte clar. Violul nu se petrece oriunde, ci în arhiva televiziunii... Tot ce s-a creat în România, din '90 până în '92, până aproape de curând, a fost violentare a poporului român".


Trebuie spus că jurnalistul Romeo Petraşciuc, mereu "pe afară" când sunt invocate titluri de filme ruseşti celebre sau capodopere precum Dodeskaden (regia: Akira Kurosawa), "se uită ca la marţieni" la ceilalţi doi participanţi la dezbatere, fiind însă dornic să discute "despre filmele tari, moderne". Cred că face o confuzie şi încurcă termenul "modern" cu cel "actual". Filme "tari" şi "moderne" au fost, la vremea lor, şi Cetăţeanul Kane, şi All That Jazz, şi capodoperele cinematografului german şi sovietic din anii '20-'30, şi Noul Val francez, filmele lui Tarkovski sau Paradjanov, filme de Fellini, Antonioni sau Pasolini, iar în cinematografia românească, Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Cursa, Proba de microfon, Secvenţe, Concurs, Croaziera, La capătul liniei, O lacrimă de fată, Un om în loden, Dreptate în lanţuri, Pas în doi şi încă altele, despre care nu se pomeneşte absolut nimic. Din fericire, "tăria" şi "modernitatea" nu apar în cinema o dată cu filmele americane din main stream, realizate în ultimii 10-15 ani. Iar cinematografia ("filmografia", zice Pr. Necula) franceză înseamnă infinit mai mult decât "comedioare soft şi tot felul de porcărioare" care - afirmă în continuare - "nu fac nici măcar cât un minut din Decalog-ul lui Kieslovski sau din Goodbye, Lenin". Cinematografia franceză înseamnă Jean Renoir, Marcel Carné, Robert Bresson, François Truffaut, Jean Luc Godard şi mulţi alţii. De fapt, adevărata discuţie despre Ostrov poate că s-ar fi cuvenit să graviteze în jurul acestor filme de referinţă, iar nu să fie presărată cu "bruma de filme istorice pe care le făcea Sergiu Nicolaescu" ori cu pelicule ca Stăpânul inelelor, Cronicile din Narnia, Cel mai iubit dintre pământeni, Dragoste şi apă caldă,  Love Story, Crucea de piatră, Legături bolnăvicioase ş.a. Dar poate că atunci nu s-ar mai fi ajuns la o inflaţie de superlative în ceea ce priveşte Ostrovul...


Ce ar mai fi de spus? Că pe Părintele Constantin Necula filmele lui Tarkovski nu-l fac "să cadă pe spate", cum nu îi place Dostoievski încât "să cadă pe spate" (îl preferă pe Bulgakov ca scriitor). Că a ajuns la Biserică via teatru, al cărui spectator fidel era. Că Biserica "trebuie să provoace la dialog" şi că "n-o să putem face absolut nimic, câtă vreme Biserica nu-şi creşte regizorii creştini, actori creştini de care avem nevoie. Şi care există, de altfel, dar nu sunt puşi în valoare şi de către Biserică". Observaţia este bună, mai ales atunci când multe voci "din Biserică", de notorietate sau nu, îşi dau cu părerea în necunoştinţă de cauză. Cum s-a întâmplat cu Monahul Savatie Baştovoi care - spune Pr. Necula - a recunoscut că a scris critic despre filmul The English Patient "cu spatele la televizor". Recomandarea acestuia adresată Monahului Baştovoi, de a se "întoarcere cu faţa la evenimentul cinematografic" pentru a putea vorbi despre un film, merită salutată din plin. Mai aflăm că acum "cultura noastră alunecă spre revistă, spre manelele intelectuale", că "aristocraţia scenei" de altădată a făcut loc unui "manelism teatral de groază".


Să spunem că aşa e: Ostrov - un film "împotriva snobismului duhovnicesc şi împotriva mediocrităţii spirituale" - deranjează dacă "te-ai infatuat în Hristos", pentru că nebunul întru Hristos, Anatolie, "nu bate o mie de metanii, nu are filocaliile pe raft, nu are părinte duhovnicesc". Dar atunci şi sutele de filme de referinţă despre sufletul omenesc şi meandrele lui întru destrămare sau devenire întru fiinţă, filme realizate în lumea mare - din America până în India şi din Suedia până în Africa de Sud - ajung să deranjeze dacă te-ai infatuat în... Ostrov.