Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (13.09.) - Festivalul Enescu, 2013


Marius Constantinescu

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri, 13, a fost cu noroc de interviu miezos, aşezat şi fără emoţii cu Vladimir Jurowski. Îl ţin minte de acum 8 ani. Era primul Festival la care lucram, făceam vox-uri pentru Agenda TVR seară de seară la Sala Palatului. Tot atunci am făcut şi primele interviuri. Aveam ambiţia ca, la fiecare concert, să iau alţi vorbitori (numai persoane publice). La un moment dat, l-am zărit pe Jurowski (pe atunci, un copil teribil al dirijatului), cercetând nişte discuri, nebăgat în seamă de nimeni, deşi tocmai dirijase London Philarmonic Orchestra cu câteva zile înainte. Cred că l-am întrebat ceva banal, de genul "cum vi se pare nivelul Festivalului în acest an?" L-am regăsit acum, cu aceeaşi fizionomie de vampirul Lestat, unul dintre marile star-uri ale prezentului muzical. Adorat de instituţiile muzicale englezeşti (fie că se numesc LPO, Orchestra of the Age of Enlightment sau Glyndebourne Festival), solicitat tot mai des de partea cealaltă a Oceanului (unde s-a zvonit că ar prelua Boston Symphony Orchestra), Jurowski mi se pare un exemplu foarte bun de dirijor care, cu ştiinţă şi realism considerabile, şi-a umplut o nişă a lui bine definită. Nu l-a strivit prezenţa tatălui, dirijor la fel de respectat (Mikhail Jurowski). Nu l-au deturnat sau rătăcit experienţele cum nu se poate mai diverse, de la Wexford Festival la Komische Oper sau, paradoxal, trei ani la Teatro Comunale di Bologna. Şef de orchestră neo-modern, dacă mi-e permis calificativul, Jurowski pare echivalentul, la pupitru, al unui Peter Konwitschny sau David Alden: un (re)creator care îşi urmează concepţia foarte clară despre discursul scenic indiferent de mode, cerinţe sau proteste. Ceea ce contează, în cazul lui Jurowski, este ca actul dramatic al muzicii (chiar şi al muzicii simfonice) să îi fie limpede dirijorului, pentru ca, prin el, acesta să ajungă nepervertit la orchestră şi la public.

Marii autori ruşi şi germani de la începutul secolului XX. Jurowski e sincer în a-şi delimita preferinţele repertoriale, cu toate că are un ataşament din adolescenţă pentru muzica veche şi se declară atras inclusiv de muzica contemporană. Îi datorăm una dintre cele mai pasionale variante ale Imperialului de Beethoven, cu Hélène Grimaud, la Deutsche Grammophon. "Ce am fi dacă nu ne-am întoarce, periodic, la Beethoven, la Brahms, la Bruckner? Fiecare asemenea întoarcere înseamnă, de fapt, a o lua de la capăt."

Deşi are alura, gestica lui Jurowski nu e una avântată, ci, mai curând, îndreptată exclusiv spre eficienţă, nu spre spectacol. Ce diferenţă faţă de Pappano, cu doar o seară înainte... Dacă la dirijorul italo-britanic pare că muzica îl bântuie şi în degetele de la picioare, Jurowski e hieratic, zgârcit în alonjă, aproape victorian. Contează, însă, mai mult cum a sunat orchestra în uvertura Marele Paşte rusesc de Rimski-Korsakov: colorat, ludic, zglobiu, grandios, adică... exact aşa cum pare că nu dirijează Jurowski. Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Prokofiev nu m-a convins, dar, vorba filmului, it's not you, it's me şi lipsa mea de apetenţă (citeşte pregătire) pentru o lucrare care mi-e complet necunoscută. Ruşine şi mai mare: ea s-a întins şi asupra Simfoniei nr. 1 de Bruckner, la care eram deja... aproape de casă. Pot pretexta că am o grămadă de făcut zilele viitoare... Nu veţi crede. Daţi-mi cenuşa să mi-o pun în cap.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer