Despre "marele jaf comunist" din vara lui 1959, cînd un grup de persoane mascate şi înarmate a prădat o maşină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, am auzit probabil cu toţii, iar mulţi am şi văzut incitantul documentar în care Alexandru Solomon a abordat acest subiect. La fel cum a făcut în Restul e tăcere pornind de la culisele realizării primului lungmetraj neaoş, Independenţa României, Nae Caranfil a preluat cîteva dintre împrejurările reale ale cazului, a schimbat numele şi datele personajelor şi a construit o ficţiune seducătoare. În filmul scris şi regizat de el, autorii loviturii sînt tot evrei, comunişti din ilegalitate, cu legături importante în cercurile puterii, dar marginalizaţi, în prezentul acţiunii, din pricina originii lor etnice.
Însă, în Closer to the Moon, "gangsterii" sînt doar cinci (nu şase, ca în realitate), iar singura femeie din grup nu este căsătorită cu un alt membru al bandei. Ce-i drept, această Alice (într-o fază iniţială a dezvoltării, scenariul purta titlul sugestiv Alice în ţara tovarăşilor), interpretată de americanca Vera Farmiga, a avut o relaţie cu liderul grupului, Max Rosenthal (britanicul Mark Strong), iar acesta, colonel de miliţie, era însurat cu sora şefului său, ministrul de Interne din acea vreme, însă asemănările dintre aceste personaje fictive şi Monica Sevianu sau Alexandru Ioanid, doi dintre jefuitorii din 1959, nu merg cu mult mai departe. De fapt, mai important decît modul în care filmul lui Nae Caranfil respectă adevărul documentat este felul în care el izbuteşte să ne captiveze spunîndu-ne o poveste cu final - cel puţin pentru mulţi români - aşteptat (ca şi în cazul personajelor principale din Restul e tăcere, inspirate de Grigore Brezeanu şi Leon Popescu, ştim cum au sfîrşit autorii "marelui jaf comunist", iar regizorul-scenarist alege din nou să nu inoveze prea mult la acest capitol).
De această dată, Nae Caranfil îşi asigură reuşita printr-o structură elaborată, cu opt capitole care nu respectă cronologia evenimentelor, dar care îi permit să revină asupra unor momente-cheie şi să le ofere o nouă interpretare (la fel proceda şi în excelentul său lungmetraj de debut, È pericoloso sporgersi, în care fiecare dintre cele trei părţi componente propunea spectatorilor punctul de vedere al unui alt erou). Cineastul mizează şi pe un public activ, care poate sesiza detalii aparent mărunte, cum ar fi vestimentaţia neobişnuită a cameramanului din primul capitol, iar vigilenţa spectatorilor le va fi ulterior răsplătită. Ca de obicei, Nae Caranfil construieşte relaţii insolite şi fermecătoare între personaje din lumi diverse, cum erau eleva, actorul şi soldatul din È pericoloso sporgersi, soţul părăsit şi vînzătoarea de vise, din Asfalt Tango, sau profesorul cu veleităţi literare şi şnapanul cu veleităţi regizorale din Filantropica. De această dată, "protagonistul plural" este compus din Alice, Max şi Virgil, fiecare aspirînd, în felul său, să ajungă "mai aproape de lună" (adică de celebritate), iar antagoniştii sînt, previzibil, reprezentanţii puterii (din păcate, uneori prea îngroşaţi, cum se întîmplă în prea multe filme autohtone de după 1989).
Closer to the Moon este nu doar un heist movie, ci şi un omagiu adus cinematografului (şi, în particular, celui hollywoodian clasic). Înainte de toate, Nae Caranfil vine cu minunata idee ca "gangsterii" comunişti să fi prădat maşina băncii pretextînd că filmează un film (pretext foarte verosimil, de altfel, în contextul epocii: cine ar fi putut crede că, în România socialistă a acelor ani, s-ar fi putut comite un asemenea jaf, desprins parcă din producţiile cinematografice ale Americii capitaliste?). Apoi, viaţa ospătarului Virgil (Harry Lloyd) o ia pe un alt făgaş, după ce asistă la pretinsa filmare din "Piaţa Martirilor". Tînărul începe să citească colecţia vechii reviste Cinema, păstrată cu sfinţenie de gazda sa (Moritz, bătrînul evreu ale cărui opinii cinematografice şi politice prilejuiesc multe replici savuroase), unde găseşte şi un portret al lui Gregg Toland, legendarul operator al Cetăţeanului Kane. Virgil ajunge să bată la poarta Studioului Sahia, pentru ca, după un an de ucenicie pe lîngă un regizor dipsoman, să fie desemnat să filmeze un documentar educativ-moralizator în care jefuitorii, între timp depistaţi şi întemniţaţi, sînt puşi să-şi interpreteze propriile roluri (cum, ştim bine, s-a întîmplat şi cu "Banda Ioanid", care a acceptat să apară în Reconstituirea de Virgil Calotescu, cu un deceniu înaintea mult mai cunoscutului film cu acelaşi titlu al lui Lucian Pintilie).
Nu lipsesc nici conexiunile între "reconstituirea" comunistă şi universul hollywoodian. De pildă, replica lui Max Rosenthal: "Domnilor, sîntem gata pentru prim-planurile noastre" trimite, evident, la memorabila replică finală a Normei Desmond (Gloria Swanson) din Sunset Boulevard de Billy Wilder: "All right, Mr. DeMille, I'm ready for my close-up". Pînă şi urletele personajului episodic jucat de Şerban Pavlu, foarte bucuros, în primele ceasuri ale anului 1959, că Fulgencio Batista a fugit din Havana, lăsînd liber drumul către putere al lui Fidel Castro, îi poate aminti spectatorului cinefil de o secvenţă antologică din a doua parte a trilogiei The Godfather de Francis Ford Coppola. O coproducţie internaţională remarcabilă atît ca anvergură, cît şi ca orchestrare (la fel ca şi mai vechiul Dolce far niente, faţă de care sper să aibă mult mai mult noroc), Closer to the Moon este o "dramedie" ingenioasă, delectabilă şi totodată emoţionantă (punctul culminant e reprezentat de un montaj în paralel antologic), prin care Nae Caranfil îşi confirmă încă o dată uriaşul talent (nu doar scenaristic, ci şi regizoral) şi abilitatea de a se adresa cu succes celor mai diferite categorii de public. Dacă pînă de curînd consideram È pericoloso sporgersi cel mai izbutit film al cineastului român, acum cred că debutul său are un rival la acest titlu.