Tocmai pentru că se îndreaptă spre publicul global, filmul începe cu o introducere în subiect, sub forma unui intertitlu stilizat care anunţă în jurul a ce va orbita acţiunea. E vorba despre jaful din 1959 asupra Băncii Naţionale, realizat de o echipă de foşti nomenclaturişti. Publicul cinefil din ţară se prea poate să fie la curent cu acest caz, parcă desprins din lumea lui Butch Cassidy.
Alexandru Solomon făcea, în urmă cu o decadă, un documentar de mare precizie (Marele jaf comunist), în care încerca să recreeze evenimentul cu pricina, ce a fost transpus de comunişti, la numai un an, în 1960, într-un pseudo-documentar de "educare" a populaţiei. Mai bine zis, de punere a acesteia cu botul pe labe, cu atenţionarea: "uite ce păţiţi dacă nu respectaţi regulile statului". Solomon folosise şi imagini din arhiva acelei producţii, intitulată, simplu, Reconstituirea. A nu se confunda cu opera omonimă a lui Lucian Pintilie, cu nuanţe subversive, apărută după moartea lui Gheorghiu-Dej, într-o scurtă perioadă de relaxare a cenzurii autohtone, când Ceauşescu dorea să le arate occidentalilor că e un reformator.
Caranfil e tot mai (a)curat în demersul lui. Nu se îndepărtează de aerul satiric cu care ne-a obişnuit şi strecoară controlat chiar şi-o doză de absurd, când eroii filmului reacţionează contrar aşteptărilor, la auzul sentinţei. Pe parcurs, înţelegem de ce-o fac. Pe moment, râdem copios şi atât. Faţă de Restul e tăcere, pelicula de faţă e mai coagulată, mai relaxată. Iar faţă de Filantropica - pe care-l consider reuşit pentru vremea lui, dar oarecum datat -, caracterul pe alocuri grosier e eliminat. Aluziile sunt mai fine şi mai general-valabile.
Actorii (Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd şi Christian McKay) susţin cu aplomb scenariul. Rostesc replicile cu nonşalanţa pe care le-o oferă experienţa masivă în interioriul unei industrii filmice obişnuită cu mainstream-ul, cu performance-ul. Ei îşi asumă, la fel ca regizorul, rolurile pe care le au. Atât în interioriul produsului, cât şi în exterior.
Vorbim de-o piaţă cinematografică largă, menită să scoată profit, menită să distreze publicul, mai puţin să-l invite la reflecţii filosofico-existenţiale. O mică inadvertenţă (singura) apare în dreptul Monicăi Bârlădeanu, care e excesivă tocmai pentru că încearcă să-i confere personajului ei o anvergură improprie. Poate lipsa siguranţei, o face să nu ştie unde să se oprească în interpretare. S-ar putea să fie indicaţie regizorală (puţin probabil, totuşi), nuanţarea asta exagerată. Oricare ar fi temeiul, angrenajul e uşor fisurat de către ea. Dar nu-l opreşte. În opoziţie, celălalt român cu o prezenţă importantă pe ecran, Ionuţ Grama - numit parcă sugestiv şi la mişto, Igor -, se încadrează mai bine în paletarul adus de peste ocean. Dacă nu-l cunoşteam, nici nu bănuim că e conaţional.
Că tot aclamam dialogul reuşit, poate una din cele mai iscusite replici - ca introducere şi construcţie a ei - e cea a bătrânului evreu anti-comunist la care stă în chirie Virgil, cameramanul cu iz de Nouvelle Vague ce face conjuncţia între personajele din mediile diferite prezente (comisari, cineaşti, hoţi etc.). "On an oficial station, my dear boy, even Bramhs becomes propaganda", afirmă plin de tâlc simpaticul semit, întrebat fiind de ce ascultă operă la un post ilegal ce e plin de bârâituri şi inflexiuni, pe când şi canalele naţionale transmit acelaşi gen muzical. E o trimitere complexă la un tip de regim şi o epocă insuportabile.
Chiar dacă nu regăsim mâna auctorială, e de apreciat că Nae Caranfil prezintă întotdeauna bine, fără greşeală, fapte deosebite, de interes - nu neapărat actuale, dar ofertante. În acest sens, îşi alege atent temele de discuţie. Pe alocuri, creează momente memorabile, folosindu-se de capacitatea de-a scrie replici potrivite şi de-a le evidenţia prin montaj şi coloană sonoră. Legat de al doilea aspect, diegeticul, e abundent, dar suportabil.
În România (şi nu numai), Closer to the Moon ar trebui să aibă succes. E un film perfect normal. Se află la un nivel decent, spre deosebire de filmele comerciale ale mai tuturor cineaştilor autohtoni, care cad în derizoriu pe capete. Caranfil ştie cum să abordeze un subiect pentru a-i conferi o aură vandabilă. Are experienţa, timpul şi actorii pentru a scoate lucrări bune, chiar dacă fără mare valoare artistică, intrinsecă. Poate că la Hollywood s-ar pierde în mulţime, dar pentru noi e o gură necesară de oxigen şi un exemplu de cum trebuie să acţionezi când vrei să încerci comerţul exterior.