Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Noul locatar

Noii Rinoceri, vechii noştri Locatari la FNT, 2014


Silvia Dumitrache

Observator Cultural, noiembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scriam, în articolul trecut despre FNT 2014, despre cît de actuale pot deveni, transpuse pe scenă, textele unor clasici precum Marin Preda sau Vasile Alecsandri, atunci cînd perspectiva regizorală adaptează firul acţiunii şi specificul personajelor la un univers recognoscibil nouă - iar acest lucru este posibil pentru că, în primul rînd, textul în sine are potenţialitatea acestei adaptări. Dacă în cazul celor doi scriitori menţionaţi, redimensionaţi comic-ironic şi spiritual-meditativ de Alexandru Dabija (în Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?, Teatrul Act, şi Sînziana şi Pepelea, Teatrul Naţional Cluj-Napoca), oglinda pusă în faţa spectatorului îi arată ceea ce este tipic românesc, acum şi întotdeauna, cu bunele şi cu relele inerente, pentru a se amuza, dar poate pentru a se şi încrunta puţin, în spectacolele Noul locatar (în regia lui Gábor Tompa, Teatrul Nottara, Bucureşti) şi Rinocerii (în regia lui Robert Wilson, Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova), invitate în FNT, firul roşu comun este eternul specific uman.
 
În viziunea lui Gábor Tompa şi a lui Robert Wilson, Eugen Ionescu redevine contemporanul nostru - uneori, înspăimîntător de contemporan, amintind parcă de faptul că istoria nu ne învaţă nimic, iar oamenii sînt damnaţi să repete la nesfîrşit aceleaşi greşeli. În Noul locatar, pornind de la un text mai puţin cunoscut al lui Ionescu, Gábor Tompa creează un univers sufocant, tăcut şi rece, în care mecanismul istoriei s-a defectat, iar trecutul invadează spaţiul prezentului fără nici o logică sau limită. În rolul Locatarului l-a distribuit pe actorul spaniol Francisco Alfonsín, cu care a mai lucrat, pentru aceeaşi piesă, în Londra, în 2004. În montarea de la Teatrul Nottara din Bucureşti (traducerea realizată de Vlad Zografi şi Vlad Russo, cu scenografia semnată de Helmut Strümer), Francisco Alfonsín stabileşte un excelent dialog atît cu Ada Navrot (Proprietara), cît şi cu Ion Grosu şi Gabriel Răuţă (Hamalii). Hamalii şi mai ales Proprietăreasa contrastează cu noul locatar în primul rînd prin excesul de vorbărie. Atunci cînd Proprietara turuie, Locatarul nu o întrerupe decît pentru a-i da cîte o replică scurtă, rece, asigurîndu-o la nesfîrşit că nu are nevoie de nimic. Prezenţa gălăgioasă a Proprietarei este înlocuită de aceea mai degrabă comică, a Hamalilor, care, prin mişcări ce seamănă cu un dans mecanic, umplu pînă la refuz un spaţiu care, la început, nu conţinea nimic. Locatarul nou nu aduce însă prea multe lucruri noi... vine cu un bagaj încărcat, copleşitor, care ameninţă să-l îngroape. Este un spectacol al izolării totale de lume, într-un spaţiu ce devine neîncăpător pentru obiectele mai mari sau mai mici ce nu încetează să fie aduse de Hamali, simbol al unui trecut de care personajul nu este capabil şi nici nu-şi doreşte să se rupă.
 
Ceea ce trebuia să se transforme într-un spaţiu călduros, îmbietor devine o frîntură discordantă de lume, în care trecutul, îngrămădit în prezent, îl transformă inclusiv pe individ într-un obiect incapabil să se mai mişte. Şi este o imobilitate pe deplin asumată şi aşteptată, ca şi cum acest nou Locatar ar închide orice uşă şi fereastră către un exterior care nu-i mai spune nimic şi căruia nu mai vrea să-i comunice nimic. De remarcat la Francisco Alfonsín precizia mecanică a executării gesturilor automate, înţelegerea totală a contopirii acestui personaj cu ritmul exact al unei maşinării, ca ultimă căutare a stabilităţii imposibil de găsit în exterior. Actorul a recunoscut că s-a regăsit în această tendinţă de izolare în faţa lumii şi că pentru personajul său nu recurge la emoţii, ci la exprimarea prin corporalitate şi muzicalitate.

Dacă Noul locatar nu este un spectacol absurd per se, cu Rinocerii ne întoarcem la cel mai pur absurd ionescian. Viziunea regizorului american Robert Wilson este perfect compatibilă cu viziunea lui Eugen Ionescu despre teatrul avangardist, care trebuie să rupă cu realismul şi să îndrăznească să adopte orice combinaţii de imagini şi orice manifestare de imaginaţie, oricît de funambulescă ar fi aceasta. Iar spectacolul lui Robert Wilson numai realist nu e. Şi nu se zgîrceşte nici cu etalarea cinematografică a momentelor "rinocerizării", spectacolul împrumutînd parcă mai multe elemente din film decît din teatru. Straniu şi angoasant, ca filmele de început ale lui David Lynch, spectacolul lui Robert Wilson vorbeşte despre rinocerizarea societăţii, indiferent de dictatura sub care s-ar afla, printr-o succesiune de tablouri vivante, voit creionate îngroşat, cu tuşe stridente. De la episoade de cabaret la scene de film mut, Rinocerii lui Robert Wilson este o fantezie vizuală lucrată cu artă miniaturală, împlinind dezideratul lui Ionescu de a reprezenta lumea în teatru fără resorturile realului. Este nevoie tocmai de această distanţare de real pentru a-l percepe cu adevărat, pentru a-l vedea pur şi simplu.
 
Deşi poate rolul cel mai pregnant este al Logicianului, căruia Ilie Gheorghe, simbol al prezenţei Autorului în propriul text, îi conferă nuanţele de profunzime necesare pentru a realiza coeziunea între toate secvenţele, Rinocerii este un spectacol care pune în valoarea coeziunea grupului numeros de actori ai Teatrului din Craiova (Ilie Gheorghe, Valentin Mihali, Iulia Lazăr Bleonţ, Claudiu Bleonţ, Valer Dellakeza, Tamara Popescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Raluca Păun, Monica Ardeleanu, George Albert Costea, Cosmin Rădescu, Constantin Cicort, Mirela Cioabă, Dragoş Măceşanu, Iulia Colan, Ion Colan, Corina Druc, Anca Ghiţă, Geni Macsim, Nataşa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe, Cătălin Băicuş, Cosmin Dolea, Claudiu Mihail, Ştefan Mirea, Marian Politic, Eugen Titu, Cătălin Vieru).
 
Şi în Rinocerii, şi în Noul locatar, viziunea regizorală pune accentul pe importanţa pe care o joacă istoria, fie că e personală sau comună, în raportarea individului la lume, şi pe o reprezentare vizuală de mare impact, ducînd cu gîndul la o feerie cu semn întors, universuri în care coşmarul nu mai este o stare înspre care se alunecă treptat, ci însăşi starea de fapt. Cele două spectacole par a sugera că oamenii nu prea ştiu ce să facă cu istoria şi cu memoria, că nu reuşesc să le gestioneze cum trebuie. Iar atunci, avertismentul că rinocerizarea este o ameninţare continuă, că e suficient un singur rinocer pentru a răspîndi apoi molima extremismului nu este deloc absurd, şi nici măcar refugiul în propriul eu, în propriile amintiri care explodează necontrolabil, aparent departe de lume, nu este o scăpare.



 Toate articolele despre Noul locatar
 Toate articolele despre Rinocerii
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Silvia Dumitrache


Alte articole

 Noul locatar de la Nottara, Liviu Ornea
 Premieră cu Noul locatar, un spectacol de Gábor Tompa, la Teatrul Nottara, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer