Mari clasici, reinventaţi prin ludic - FNT, 2014

"Lumea trebuie descrisă nu cum e sau cum ar trebui să fie, ci aşa cum apare în vis", spune un personaj din Donka, spectacolul companiei Finzi Pasca, din Elveţia, invitat în ediţia FNT 2014. Aş adăuga şi că, în teatru, este - şi nu doar pentru că trebuie - descrisă după cum apare în joc, cu o libertate deplină de inovaţie şi de reinterpretare. Dezinhibarea de a te reîntoarce la texte clasice şi la autori "grei", cu o privire ludică şi proaspătă, este, din punctul meu de vedere, un semn al sănătăţii teatrului, alături de tendinţa firească a acestuia de explorare a pieselor contemporane şi a direcţiilor experimentale. Întotdeauna mi s-a părut mai complicat şi mai provocator să iei un text vechi şi să-l scuturi de anacronisme, pentru a-l reda percepţiei contemporane, decît să pui în scenă un text actual, care nu vine încărcat de bagajul zecilor de montări anterioare.
 
Pentru că o selecţie a unui festival naţional de teatru îşi propune să fie reprezentativă pentru toate categoriile de teatru montat în stagiune anterioară, este imposibil şi, cred, inutil să faci, într-un singur articol, un sinopsis al fiecărei montări, astfel că mă voi axa pe una dintre direcţiile pe care le-am considerat relevante pentru selecţia din 2014 - spectacole ce reinventează "mari clasici", într-o manieră ludic-ironică. Sînziana şi Pepelea, un text cu mare potenţial, dar care, în acelaşi timp, poate rămîne foarte uşor blocat într-o cheie vetustă, capătă, în varianta lui Alexandru Dabija, o prospeţime binevenită şi neaşteptată, făcînd saltul în prezent fără sincope sau disonanţe. Basmul lui Vasile Alecsandri este reinventat firesc, transformat într-o grande histoire a lumii contemporane, cu frumuseţea şi carenţele ei inerente, cu ipocrizia, dar şi cu aspiraţia spre frumos. O lume cu personaje bune şi rele, dar cu mai multe nuanţe, cu idealuri mai puţin fantaste şi cu reprezentări mult mai realiste. 

Politică şi filozofie, între comic şi dramatic 

Premiera spectacolului a avut loc în octombrie 2013, la Teatrul Naţional din Cluj, în cadrul Întîlnirilor Internaţionale, cînd George Banu, căruia îi era dedicată acea ediţie, a dorit ca Dabija să pună în scenă ceva care să aducă cu Absolut! Dacă Absolut! şi Sînziana şi Pepelea sînt înrudite ca abordare, aş adăuga în aceeaşi linie şi un al treilea spectacol - Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?, tot în regia lui Dabija, de la Teatrul Act. După un scenariu scris de Cătălin Ştefănescu, care porneşte de la bine-cunoscutul Moromeţii (text-canon încă şi, din păcate, pietrificat, în mare parte, în interpretările-clişeu ale comentariilor de şcoală), spectacolul, a cărui premieră a avut loc în primăvară, îi aduce faţă în faţă pe Marcel Iureş şi pe George Mihăiţă, într-un dialog dulce-amar despre trecut, moarte, pierdere, curaj. O fantezie pe temă moromeţiană, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? este un spectacol bazat pe umorul de limbaj, punctat de nota meditativă a unui discurs care îmbină dramaticul şi comicul uneori şarjat.

Sînziana şi Pepelea este un spectacol susţinut în egală măsură de limbajul savuros, debordant, plin de regionalisme, şi de partea de musical (muzica este semnată de Ada Milea şi Anca Hanu, actriţa care o şi interpretează pe Sînziana). Sînt peste două ore în care povestea este spusă pe un ritm întreţinut de cîntece şi dansuri, de dialoguri înţesate de poante şi aluzii. Această "feerie naţională muzicală", cum o numeşte Dabija, inserează episoade şi personaje pe care nu le regăsim la Alecsandri, iar cel mai relevant este chiar episodul-cadru, cu Popa Parodie (Cristian Rigman) şi enoriaşele sale. O scenă ce are potenţial a fi dezvoltată de sine stătător, aceasta este o reflectare a unei mentalităţi pe care o putem considera parte a "specificului naţional": habotnicia la români, iraţională şi adesea absurdă, combinată cu o mulţime de practici total păgîne, fără absolut nici o legătură cu ortodoxia. Astfel, popa şi enoriaşele sale, un grup aparent inofensiv şi aiurit, decid să "sacrifice o babă" (o alta, bineînţeles, nu dintre ale lor), pentru ca Dumnezeu să se milostivească de ei şi să facă să plouă - un nou dans al paparudelor, desfăşurat în cheie ortodox-păgînă. Totul însă pe o notă comică, Dabija nefiind un regizor moralizator, spunînd chiar că principalul scop al spectacolului său este de a binedispune. Popa este un personaj extrem de bonom, silfid şi aerian, condus, de fapt, de ceata de babe înţesate de superstiţii despre mersul lumii. În cadrul al doilea, foarte interesant cum Dabija a eliminat aproape complet filonul romantic şi a făcut ca Sînziana (Anca Hanu) şi Pepelea (Matei Rotaru) să fie mai degrabă comici decît să inspire sensibilitate şi dramatism. Foarte bine punctat fiecare personaj: Zmeul (Ionuţ Caras), extrem de versatil, nici măcar nu mai este un personaj negativ, ci adus în sfera nesiguranţei şi a fragilităţii tipice umane, iar Papură împărat (Radu Lărgeanu) şi consilierii săi, Păcală (Adrian Cucu) şi Tîndală (Romina Merei), sînt un grup coerent, relevant pentru viclenia şi incompetenţa clasei politice dintotdeauna.

Aluziile la viaţa politică şi socială sînt foarte subtil, dar acid inserate în dialog, mai subtil poate decît în Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? În spectacolul după Moromeţii, personajele - Ilie Moromete (Marcel Iureş) şi Cocoşilă (George Mihăiţă) - vorbesc şi iar vorbesc, filozofînd - iar o boală românească - despre viaţă şi politică. Dacă în Sînziana şi Pepelea există o ironie subînţeleasă mai degrabă prin comportamentul personajelor, în spectacolul de la Act, replicile sînt mult mai ţintite (de pildă, "Dracu' ştie de ce n-avem vapoare"). Dar nu am văzut nici în această montare o notă moralizatoare, ci doar una ironică, suficientă cît să-l lase pe spectator să problematizeze.

Eternul specific românesc 

De notat, în abordarea lui Dabija, capacitatea de a surprinde esenţa umorului cu care este înţesat romanul lui Marin Preda şi care, în acest spectacol, este valorificat singular, fără să se mai piardă în hăţişurile întregii trame. Într-un decor redus la minimum, practic format dintr-un singur element - un gard dezafectat, cu o simbolistică multiplă -, cele două personaje par a fi din nou în Poiana lui Iocan, discutînd cîte-n lună şi-n stele. Dialogul savuros dintre cele două personaje este cu atît mai amuzant cu cît ne aminteşte de... noi: rîdem, cu toate că nu e rîsul nostru, pentru că nu sîntem lăsaţi să uităm de blestematul de specific românesc: "Aşa e omul pe-aici, dă din gură ca prostu', zici că are treierătoare la gură", femeia trebuie bătută, pentru că "bătaia-i mai sfîntă ca biserica", plus veşnicul subiect al politicii: "Dă-i, mă, în mă-sa cu politica lor, că n-am înţeles nimic", cu concluzia că lumea este "proastă-grup" şi că "degeaba are Nicolae Iorga doi creieri, că nu-i bun nici unul". Mai puţin emfatic decît în Absolut!, Marcel Iureş pendulează acum între degajare şi o sensibilitate iremediabil rănită, ilustrînd clar ideea că peste anumite evenimente nu se poate trece, că omul poate rămîne captiv propriilor drame, retrăind la nesfîrşit momentele care i-au schimbat definitiv traseul. George Mihăiţă ilustrează personajul care bravează, dar care, în esenţă, este terifiat de orice schimbare. Amîndoi se luptă cu un trecut care este la fel de viu ca înainte, chiar dacă fantomele cu care se ceartă nu mai sînt acum decît nişte fotografii de tipul celor de pe morminte, care se întorc în amintire cu un zgomot strident, dureros. Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? este mult mai mult decît un spectacol spiritual, glumeţ, ironic, este un spectacol cu urme de tragedie antică, sufocată pe pămînt românesc, risipită în fatalismul neaoş, dar alinat de paradoxala putere de a merge mai departe.
 
Ambele spectacole ale lui Alexandru Dabija vorbesc complex despre mediul nostru cel de toate zilele, de ieri şi de azi, încercînd parcă să-l purifice prin rîs. Dacă prin rîs s-ar putea vindeca ceva, dacă societatea şi individul ar găsi în rîs un mijloc de a se scutura de greşelile ce par a se repeta an după an, atunci Dabija ar reuşi să materializeze vechiul dicton ridendo castigat mores. Dar este un rîs benign, al cărui efect este, poate, o mai mare conştientizare a realităţii, a cotidianului, care, din fericire, nu este tradus printr-un minalism împins în mizerabilism. Dabija vorbeşte despre realitatea noastră, prin filtrul lui Alecsandri şi Marin Preda, jucîndu-se şi trecînd de la poezie la meditaţie.