Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mein Kampf

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alchimia râsului - Mein Kampf


Adrian Ţion

februarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Abordările scenice de tip iconoclast ale lui Alexandru Dabija prind cheag umoristic exploziv în Mein Kampf-ul clujean, premiera din octombrie 2014 a Teatrului Naţional. Se râde mult şi sănătos (deşi e un râs negru) la această montare a piesei lui George Tabori, el însuşi un demolator de tabuuri. Dramaturgul, ce a trăit şi a fost traumatizat de ororile războiului, obligat să emigreze din Germania din cauza terorii naziste, îndeamnă la o şfichiuitoare terapie prin râs. Îndrăzneala lui primeşte o motivaţie în plus. O motivaţie dureroasă, zguduitoare: tatăl său a pierit la Auschwitz. Cu toate acestea, el nu ezită să ia în răspăr ideologia nazismului cu dezastruoasele ei consecinţe. În ciuda tragediei familiale, el consideră că "sunt tabuuri ce trebuie încălcate ca să nu fim sufocaţi de ele". Aşadar aplică o exorcizare personalizată, tratată în strictă gamă parodică, acolo unde şi-a făcut loc până acum doar tragicul. În această idee a scris George Tabori Mein Kampf în 1987, bagatelizând cu savoare cartea de căpătâi a lui Hitler, devenită "biblie" a partidului în ascensiune la acea dată în Germania. În piesă, cartea e scrisă cu intermitenţe de Şlomo, bătrânul evreu inteligent şi şiret, cu vederi liberale, negustor de Biblii. Ironia e transparentă şi muşcătoare.

În montarea lui Dabija se râde dezinhibat, zgomotos, spontan şi involuntar aproape, chiar înainte să ne întrebăm dacă putem râde în voie de temutul tabu numit Hitler, dacă e etic să râzi de un personaj sinistru, macabru al istoriei omenirii. Dabija ne dă un răspuns tranşant: da, putem râde de clişeul Hitler cât poftim; de megalomania lui, de isteriile lui, de rigidităţile şi încrâncenările lui schizoide; nu însă şi de crimele şi tragediile incomensurabile lăsate în urmă. Şi apoi, eroul lui George Tabori e Hitler la tinereţe, un inocent venit în Viena să-şi încerce norocul în pictură. El nu vizează încă puterea politică şi militară, deşi este sugerată la un moment dat. E doar un provincial oarecare, cam necioplit, antitalent la pictură, orgolios, dar cu inhibiţii sexuale rizibile, caraghios în costum tirolez cu pantaloni trei sferturi, cu perucă adecvată şi mustaţă asortată. Cum să nu râzi de o asemenea caricatură de om care vrea, mai apoi, să stăpânească lumea întreagă?

Portretul schiţat de Tabori şi Dabija e minunat încarnat pe scenă de Sorin Leoveanu. Stăpân pe el, tăios în replici. De la prima sa apariţie până la delirul final, actorul traversează cu empatie studiată stările personajului: stânjeneală, ebrietate, dorinţă de afirmare şi de impunere, accese de misoginism şi antisemitism în faşă, preocupare exagerată pentru propria-i imagine. Cu cine se luptă de fapt junele Adolf? În primul rând cu sine, pentru a-şi învinge inhibiţiile. Apoi cu ceilalţi, pentru a-şi impune convingerile. Personalitatea lui este pusă în evidenţă treptat, pe măsură ce raporturile dintre el şi cei în mijlocul cărora nimereşte, ocupanţii unui azil de noapte, se înteţesc. Faptul că pensionarii azilului sunt evrei flecari, puşi pe şotii, nu face decât să sporească nucleul confruntărilor, eminamente comice, receptate de spectator în regim de catharsis. Umorul evreiesc prinde aripi până în norii grosieri ai înjurăturilor corozive, exhibate brutal ca o răpăială de vară după săptămâni de secetă. Semn al dezrobirii, al încălcării altui tabu: acela al limbajului. Ca fumul eliberator de la ţigările aprinse de apropiaţii lui Hitler în buncăr, după sinuciderea lui.

Planului real i se suprapune unul fantastic, simbolic-imaginar, format din grupul funebru al Doamnei-cu-coasa (Leopold, şoferul Doamnei-cu-coasa, Dina, secretara Doamnei-cu-coasa şi, parţial, Mizzi, o găină) care traversează periodic scena pentru a-şi alege clienţii. Doamna-cu-coasa vede în tânărul Hitler pe virtualul înger negru al morţii tocmai bun de capturat. Evident că va fi cea mai grasă, cea mai promiţătoare achiziţie pentru serviciile ei. Din acest grup de interpreţi se detaşează Ramona Dumitrean, apariţie suavă şi fantomatică, de o anume delicateţe, o Moarte elegantă şi caldă în manifestări, înveşmântată în dantele negre, insinuându-se ca o umbră blândă printre ocupanţii azilului. Cristian Rigman mai mult tace pentru ca Alexandra Tarce să ţipe isteric. E vocea rizibilă a destinului antamat. De un comic inconfundabil se dovedesc cotcodăcelile Ancăi Hanu. Stridenţele vocale ale grupului sunt resorbite în melodioase cânticele vesele-sumbre, concepute de Ada Milea şi Anca Hanu pentru a înviora atmosfera.

Frumoasă şi provocatoare, Angelica Nicoară în Gretchen baletând delicios cu picioarele ei lungi e asemenea Cezarei Dafinescu în minijupă din spectacolul bucureştean de altădată cu Zbor deasupra unui cuib de cuci. Asemănarea cu acei celebri "cuci" e uşor previzibilă în scena cu "fetiţele" ce vin să se distreze de Sabat cu alţi "cuci" păcătoşi. Împreună cu celelalte "fetiţe" de faţă, în pat sau pe jos (Handchen - Diana Buluga şi Fretchen - Patricia Brad), distracţia poate începe. Fără ţeapănul Hitler, evident. El îşi caută modelul în firea cazonă, războinică şi autoritară a lui Himmlisch Heinrich (stâlcire de la Himmler), interpretat în forţă de Matei Rotaru. Pălăvrăgeala inteligentă, glumeaţă, intermitentă, presărată cu ironii amuzante, dintre ocupanţii stabilimentului, constituie fondul sonor al spectacolului, menţinut la cote obişnuite de şuetă zilnică. În sporovăiala lor sunt integrate cinice reflecţii despre viaţă, hazoase răstălmăciri extrase din cărţi şi din înţelepciunea populară. Cătălin Herlo, afabil şi generos, planturos cât trebuie pentru un bucătar, e Lobkowitz şi se crede Dumnezeul lor întrucât el revarsă bunurile culinare pe masă. Ionuş Caras, bătrânul Scholmo Herzie, e un tezaur de înţelepciune a cărui isteţime e bine pusă în evidenţă de actor, chiar dacă, personal, preferam unul mai vârstnic, după cerinţa scenariului. Cei doi interpreţi sunt conştienţi de importanţa lor în piesă ca poli conflictuali de unde pornesc disputele. Între ei evoluează Cristian Grosu, Radu Lărgeanu şi Silvius Iorga în registre diferite, cu partituri adecvate modului de implicare al fiecăruia în fizionomia prezentului acţiunii. Decorul imaginat de Carmencita Brojboiu ne introduce de la început în mediul sordid al unei băi publice dezafectate, cu duşuri şi pisoare, veceuri şi paturi suprapuse. Un demisol vienez cu un perete vertical enorm ce poate servi, la o adică, şi drept "zid al plângerii" în practicile religioase ale eroilor piesei.

Mein Kampf jucat pe scena Naţionalului clujean nu are nimic din prefigurările fioroase ale titlului şi nici din sinistrul spectru al morţii cu coasa în mână de pe afişele răspândite prin oraş pentru acest spectacol. E o comedie puţin mai neagră decât cele cu care ne-am obişnuit până acum, dar o comedie descătuşată de oprelişti formale, ce trebuie văzută şi numai pentru râsul eliberator pe care îl provoacă.



 Toate articolele despre Mein Kampf
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2015


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Impresii din FNT 2015 - Mein Kampf, Emigranţii, Spargerea, Vizita bătrînei doamne, Platonov, Liviu Ornea
 De ce ţi-e frică de aia nu scapi - Mein Kampf la FNT, 2015, Ioana Brăilescu
 Mein Führer - Mein Kampf la FNT, 2015, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer