Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Whiplash

Montajul în preconcepţie - Whiplash


Ion Indolean

FilmSense, februarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cinematografia fidelă viziunii capitaliste de trai induce senzaţia că, în societate, orice e posibil, cu multă muncă şi cu o structurare temeinică a obiectivelor personale. În Whiplash, regizorul Damien Chazelle se foloseşte de acest crez, al ideologiei dominante, şi coase în jurul poveştii unui tânăr care luptă să ajungă toboşarul principal al conservatorului unde studiază. Proiectul câştigă enorm prin montaj (secţiune pentru care a fost laureat la Gala Premiilor Oscar 2015), instrument ce potenţează o poveste aparent banală, a unui băiat aparent banal, cu o viaţă aparent banală, condimentată de pasiunea pentru Buddy Rich, un baterist totuşi mediocru în jazz.

În Whiplash, totul e salubru, ales cu atenţie (colorit şi nuanţe, mod de filmare, tipologie a actorilor şi, deci, a personajelor, întâmplări), pentru a atinge senzaţia unei lumi reale, dar care de fapt e extrem de construită. În secvenţele de interior, căldura luminii, mereu aceeaşi - un portocaliu uşor gălbui - creează senzaţia de familiaritate. Filmul implică fizic un spectator care, manipulat prin opţiunile aplicate cât se poate de convenţional, tinde să îşi piardă orice aparat critic şi să nu mai observe momentele discutabile din parcursul exaltat al lui Damien. Dar ce face Chazelle nu e uşor; reuşeşte să imprime exact tropul pe care şi-l doreşte şi să lucreze întru o alternare a evenimentelor în aşa fel încât totul să fie receptat ca veridic-funcţional. Tocmai de aceea, putem cădea în capcana lui Andrew, care, în urmărirea visului, nu mai ţine cont de nimic. Faptul că vrea să fie ţinut minte, dorinţă superfluă, se pliază pe toate acordurile lui Chazelle, la fel de superflue, dar acceptabile tocmai pentru că, fiind prezentate prin aparatul unui adolescent, par nici mai mult nici mai puţin decât exagerări tinereşti. Însă, firea rebelă a lui Andrew e înfrânată de societate, care îi va exploata talentul şi dăruirea, în schimbul unor beneficii sociale. Fletcher (J.K. Simmons), profesorul musculos, ce pare aterizat din vreo operaţiune de gherilă, reprezintă aici societatea dominantă - nu e muzicianul costeliv şi visător, ci e soldatul universal, pragmatic. Cu el, repetiţiile aduc a sesiuni de antrenament în sala de forţă, cu sânge şi transpiraţie şiroind şi ţâşnind peste tot. Alegerea lui, distanţată de preconcepţia dirijorului costeliv, cu fire sensibilă, caută să legitimizeze milităria ca mod de producere a performanţei.

Pentru că pare să nu răspundă tuturor aşteptărilor cinematografiei dominante, Whiplash dă senzaţia că ar ironiza unele norme hollywoodiene - ce face e doar să disimuleze în aşa fel încât, acelaşi discurs ideologizant-american, să poată trece drept certificat fără comentarii.





 Toate articolele despre Whiplash


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Nu e tocmai ritmul meu - Whiplash, Alexandra Nistoroiu
 Şfichiul perfecţiunii sau instrucţie la conservator - Whiplash, Doina Giurgiu
 Militărie + mortificare = muzică - Whiplash, Andrei Gorzo
 Biciul nebun al talentului - Whiplash, Eduard Ţone


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer