În Whiplash, totul e salubru, ales cu atenţie (colorit şi nuanţe, mod de filmare, tipologie a actorilor şi, deci, a personajelor, întâmplări), pentru a atinge senzaţia unei lumi reale, dar care de fapt e extrem de construită. În secvenţele de interior, căldura luminii, mereu aceeaşi - un portocaliu uşor gălbui - creează senzaţia de familiaritate. Filmul implică fizic un spectator care, manipulat prin opţiunile aplicate cât se poate de convenţional, tinde să îşi piardă orice aparat critic şi să nu mai observe momentele discutabile din parcursul exaltat al lui Damien. Dar ce face Chazelle nu e uşor; reuşeşte să imprime exact tropul pe care şi-l doreşte şi să lucreze întru o alternare a evenimentelor în aşa fel încât totul să fie receptat ca veridic-funcţional. Tocmai de aceea, putem cădea în capcana lui Andrew, care, în urmărirea visului, nu mai ţine cont de nimic. Faptul că vrea să fie ţinut minte, dorinţă superfluă, se pliază pe toate acordurile lui Chazelle, la fel de superflue, dar acceptabile tocmai pentru că, fiind prezentate prin aparatul unui adolescent, par nici mai mult nici mai puţin decât exagerări tinereşti. Însă, firea rebelă a lui Andrew e înfrânată de societate, care îi va exploata talentul şi dăruirea, în schimbul unor beneficii sociale. Fletcher (J.K. Simmons), profesorul musculos, ce pare aterizat din vreo operaţiune de gherilă, reprezintă aici societatea dominantă - nu e muzicianul costeliv şi visător, ci e soldatul universal, pragmatic. Cu el, repetiţiile aduc a sesiuni de antrenament în sala de forţă, cu sânge şi transpiraţie şiroind şi ţâşnind peste tot. Alegerea lui, distanţată de preconcepţia dirijorului costeliv, cu fire sensibilă, caută să legitimizeze milităria ca mod de producere a performanţei.
Pentru că pare să nu răspundă tuturor aşteptărilor cinematografiei dominante, Whiplash dă senzaţia că ar ironiza unele norme hollywoodiene - ce face e doar să disimuleze în aşa fel încât, acelaşi discurs ideologizant-american, să poată trece drept certificat fără comentarii.