Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Carousel

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Miracolul suprafeţelor, supremaţia iluziei - Repetiţii deschise la Carousel de Andrei Şerban


Beatrice Lăpădat

iulie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În iulie 2014, timp de trei seri la rând, Andrei Şerban a oferit publicului bucureştean posibilitatea de a urmări repetiţiile deschise de la Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu. Premiera din octombrie 2014 a confirmat şi împlinit tot ceea ce repetiţiile prefiguraseră cu trei luni înainte: joc actoricesc desăvârşit, scenografie, costume şi machiaj spectaculoase, muzica adecvată a lui Raul Kusak şi, nu în ultimul rând, din punct de vedere regizoral, o tratare autentică a spiritului piesei lui Brecht, dar cu o îndepărtare asumată faţă de instrumentele specific brechtiene ale punerii în scenă. Între timp, au apărut şi nominalizările pentru Gala UNITER, 2015: Andrei Şerban a fost nominalizat la categoria Cel mai bun regizor, Alexandra Fasolă şi Ana Covalciuc au primit nominalizări pentru Cea mai bună actriţă în rol principal, respectiv rol secundar, Iuliana Vîlsan a avut o nominalizare pentru scenografie, iar Vlad Ivanov a câştigat premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal.

Continuu, totuşi, să cred că, dincolo de toate meritele care i s-au recunoscut acestui spectacol, importanţa sa majoră stă nu atât în realizare, cât în ceea ce spune ca manifest al credinţei (sau al îndoielilor) faţă de teatru. Mai mult decât povestea dramatică a lui Shen Te - fata săracă, dar cu o inimă de aur, care se sacrifică pentru comunitatea nerecunoscătoare - mai mult decât mesajul legat de inechitatea socială, Omul cel bun din Seciuan se instituie ca excelent eseu despre funcţia teatrului şi a regizorului. Acesta, asemenea lui Shen Te, ar vrea să-i tragă pe toţi în "micuţa barcă de salvare", dar sfârşeşte prin a se găsi vulnerabil, lipsit de apărare şi dezarmat de capacitatea sa limitată de influenţă şi acţiune. Şi, întocmai fetei periculos de generoase, cum va putea şti regizorul vreodată dacă prin opera sa, mobilizată de cele mai nobile intenţii, a făcut mai mult bine decât rău? Nu există, fireşte, răspunsuri, dar rămâne împietrită pe retină imaginea tinerei prinse între beţele de bambus, într-un gest sublim de autodafé.

În zilele de 3, 4, 5, 6 şi 7 iulie 2015, porţile Teatrului Bulandra s-au deschis din nou, la Sala Liviu Ciulei (Izvor) de data aceasta, pentru a primi publicul la repetiţiile deschise. Este vorba despre Carousel, un proiect despre care trebuie precizat, în primul rând, că este încă în creştere şi că rămâne deschis unor posibile schimbări până la premiera din 17-18 octombrie 2015, aşa cum s-a întâmplat şi cu Omul cel bun din Seciuan în intervalul dintre repetiţiile deschise şi prima reprezentaţie oficială. Spectacolul este "o adaptare liberă" de Andrei Şerban şi Daniela Dima după piesa Liliom de Molnár Ferenc şi după scenariul filmului cu acelaşi nume al lui Fritz Lang. Acţiunea este adusă în scenă de actorii Vlad Ivanov (Andrei Zavodsky, zis Liliom), Alexandra Fasolă şi Ana Ularu (Iulia), Ana Covalciuc şi Silvana Negruţiu (Maria), Maria Obretin şi Rodica Lazăr (Madame Muşkat, Magistratul ceresc), Radu Iacoban (Wolf Beifeld, Bercovici, Linzman), Cătălin Babliuc (Albert, Ştefan Kadar), Mirela Gorea (mătuşa, dr. Reich), Şerban Gomoi (comisarul, Hozlinger, strungarul), Simona Pop şi Andrada Corlat (nepoata, poliţist ceresc), Adela Bengescu (Luiza, fata din parc, ascuţitorul). Lor li se alătură Raul Kusak, a cărui amprentă muzicală adaugă nuanţe neaşteptate în arhitectura spectacolului, Arcadie Rusu (coregrafia cântecelor), scenograful Octavian Neculai, Lia Manţoc (costume) şi Crista Bilciu ca asistentă de regie. Light design-ul a fost asigurat, în schimb, de doi regizori, anume Andrei Şerban şi Alexandru Darie, iar efectele de magie reprezintă contribuţia lui Marius Drăguş.


Nu întâmplător am parcurs această lungă enumerare care, de altfel, nici nu acoperă decât lacunar toate meritele imensei echipe de pe scenă şi din spatele ei. La fel ca Omul cel bun din Seciuan, Carousel, spectacolul-musical propus acum de Andrei Şerban este rezultatul câtorva luni de muncă neîntreruptă, atât în prezenţa, cât şi în absenţa regizorului. Materializarea spectacolului în cele mai mici detalii a presupus o desfăşurare masivă de forţe, din decembrie 2014, de la primele lecturi, până acum, în iulie 2015. De curând, regizorul, care a montat recent o adaptare după Armele şi omul (de George Bernard Shaw) la Teatrul Malîi al lui Lev Dodin din Sankt Petersburg, a sosit din nou la Bucureşti pentru finalizarea spectacolului ce a încheiat stagiunea 2014-2015 a Teatrului Bulandra.

Învăluit cu generozitate în sute de culori, efecte muzicale, trucuri, metafore, pasaje onirice şi tablouri în mişcare, Carousel stă, de asemenea, drept mărturie a unei credinţe în teatru, însă într-un mod cu totul diferit faţă de tragismul din Omul cel bun... Spectacolul ne dă, de data aceasta, întâlnire cu un regizor care nu se mai sprijină contemplativ lângă "barca de salvare", ci cu un creator temerar, pregătit, prin intermediul mesagerilor săi, să facă orice pentru public, de la scamatorii şi viguroase interpretări actoriceşti până la numere profesioniste de musical. Teatrul-bâlci repus în drepturi, readus la legitimitatea de la care, de altfel, a şi pornit cândva în Europa, cu nomazii lui de nedisciplinat şi superficiali.

***
"Superficies, -ēi = partea de deasupra, suprafaţă, faţă, construcţie; (fig.) exterior, aparenţă; construcţie pe un teren închiriat (subl. mea)"[1]
"Imprimō, -erre, -pressī, - pressum = a apăsa pe, în; a face să pătrundă, a întipări, a scobi, a săpa, a grava, a lăsa semn, a marca"[2]

Am pornit, deci, la drum, în căutarea suprafeţelor, pe baza impresiilor, alături de unul dintre regizorii de la care am învăţat cel mai mult să caut adâncimile şi să cobor, la propriu, în Infern, cum s-a întâmplat cu ocazia Troienelor. Cât despre impresie, acest cuvânt pe bună-dreptate detestat în discursurile profesioniste şi de care m-am ferit, cred eu, cum am ştiut mai bine, a trebuit să o îmbrăţişez şi pe ea în toate aceste luni în care am fost, cu intermitenţe, în mijlocul procesului de lucru la Carousel. De fapt, nu exagerez dacă spun că abia odată cu repetiţiile la acest show şi urmărirea îndeaproape a artiştilor am înţeles cu adevărat ce înseamnă "impresie", percepţie pe care mi-a confirmat-o însăşi etimologia latină, mai sus citată, a cuvântului.

A te lăsa imprimat de.
A lăsa presa să apese şi să scrie direct pe tine.
A lăsa semnul exterior să inflameze corpul şi creierul.
A deveni o groapă neînchisă.
A accepta teatrul şi a te accepta pe tine, spectatorul, drept construcţie fragilă pe un teren închiriat. 
 
Şi da, am găsit nişte suprafeţe incredibil de bogate şi fastuoase, eclatante, când grave, când comice, nu fără efecte de tipul trompe l'œil. Căci ce altceva decât un teatru în miniatură este caruselul care produce deopotrivă întâlnirea fatală dintre Liliom şi Iulia şi moartea artistului de la carusel?


Ajutat de scenografia sofisticată a arhitectului Octavian Neculai, Andrei Şerban transformă caruselul într-un teatru ce pune în mişcare - cu o graţie în spatele căreia se ascunde enorm de multă muncă - miraculosul, fantezia şi iluzia. Dar ele nu traversează scena ca agenţi înşelători ai unui public susceptibil de infantilitate, pentru că, deşi spectacolul nu are nicio intenţie brechtiană, mecanismul este aproape întotdeauna revelat. Însă diferenţa majoră faţă de revelarea mecanismului aşa cum se produce în Omul cel bun din Seciuan stă în faptul că nu ni se dezvăluie cum se construieşte efectiv procedeul, ci se exaltă continuu simpla sa prezenţă ca artificiu generator de iluzie. 

De aceea sunt atât de importante şi efective postiştele întrebuinţate în fizicalitatea actorilor, de la barba lui Radu Iacoban în rolul lui Linzman şi mustaţa Rodicăi Lazăr / Mariei Obretin în calitate de magistraţi cereşti până la peruca de o ridicolă tandreţe a lui Cătălin Babliuc când îl joacă pe Ştefan Kadar. Toate aceste obiecte - la care adaug accesorii precum aripile îngerilor / poliţiştilor de sus, hainele făţiş umflate ale cuplului Ana Covalciuc-Radu Iacoban - nu fac decât să amplifice umorul asumat prin care iluzia este căutată, întreţinută şi glorificată în Carousel. Iluzia este denunţată prin însăşi îmbrăţişarea ei afişată şi nu cred că ar putea exista un denunţ al său mai plin de farmec, bucurie, spirit ludic, dar şi tensiune. În acest fel, impresia despre care vorbeam mai sus trece mult dincolo de emoţia pur empatică, rezultată din însăşi natura firului dramatic, tocmai pentru că poveştii i se ataşează nenumărate alte resorturi teatral-artificiale menite să ambiguizeze, reformuleze sau chiar anuleze implicarea afectivă a spectatorului. 

În acest proces, funcţia lui Liliom este esenţială, pentru că el se dovedeşte a fi mult mai mult decât un artist neînţeles aflat în căutarea unor himere. Asemenea lui Shen Te în Omul cel bun din Seciuan, Liliom este protagonistul tragic, prins inevitabil numai între false opţiuni, devenind metafora perfectă a creatorului de teatru. Cu cât este mai bântuit de larma derizorie a caruselului, cu atât mai mult se aruncă, de fapt, în adâncimile infernului, a cărui beznă numai el o poate capta pe deplin. Intimitatea sa cu moartea se prefigurează magistral în scena în care, în toiul nopţii, îl aşteaptă pe Linzman într-o pustietate înfiorătoare, unde orice zgomot şi mişcare se decriptează ca semn obscur al morţii. Atracţia irezistibilă faţă de carusel a lui Liliom, atât de cerebral şi profund interiorizat de Vlad Ivanov, este aceeaşi cu atracţia care îl trimite inconştient către moarte. Trecerea către lumea de dincolo constituie punctul suprem al unei forme de entertainment care, de altfel, nici nu se opreşte odată cu gestul suicidar. Pentru Liliom, ceea ce urmează după moarte este, pur şi simplu, desăvârşirea rafinamentului său artistic. De altfel, trucul său cel mai spectaculos, care depăşeşte de departe tot ceea ce a realizat vreodată la caruselul doamnei Muşkat, se împlineşte în faza sa de aşa-zisă purificare, când i se dă şansa de a-şi răscumpăra greşeala făcând un gest de o neasemuită frumuseţe pentru copilul său. Şi îl face, activând, la propriu, atât forţele cosmice, cât şi mult exersata sa dibăcie de bâlci ordinar.

Raportul dintre iluzie şi realitatea diluat-cotidiană în mijlocul căreia cea dintâi se fabrică este, însă, dictat întâi şi întâi de intervenţia scenografică. Octavian Neculai a conceput o scenă turnantă în care spaţiile se schimbă şi se alternează prin simpla rotire a dispozitivului, asigurându-se, în acelaşi timp, într-un mod ingenios, de faptul că aceste platforme succesive comunică între ele prin inserarea unor culoare de trecere. Culoare care contribuie şi ele la bogăţia iluziei şi la întărirea convenţiei, căci aici bogatului, văzut, până într-un punct, numai de spectatori, i se evidenţiază indirect statutul privilegiat, în timp ce Liliom şi Albert, exponenţi ai unei clase defavorizate, sunt lăsaţi să aştepte inutil. Aici, en passant, pe şoptite sau urlat, se construiesc toate micile gesturi prin care personajele îşi expun total gradul de ridicol sau prin care, dimpotrivă, îşi manifestă latura cea mai umană, altfel decât ceea ce se vede în scenele în care actorii se raportează frontal şi transparent la public. Memorabilă rămâne chiar secvenţa finală, de o picturalitate perfectă, în care Iulia şi Luiza creează un micro-spectacol sonor prin contactul lingurilor cu farfuria. În încheiere, siluetele lor devin din ce în ce mai imobile, devorate gradual de întunericul care asaltează scena, iar platforma, asemenea unui jumătăţi de cuşcă de lux, este transportată printr-o singură mişcare definitivă a inepuizabilului bufon Liliom.


Alternanţa dintre decupajele suprarealist-expresioniste şi cele îngroşat realiste este, în schimb, rezultatul unui excelent dozaj între contribuţia decorurilor, luminilor (Andrei Şerban şi Alexandru Darie), muzicii (Raul Kusak, care a compus muzică originală pentru Carousel, interpretată live tot de el), coregrafiei (Arcadie Rusu) şi machiajul, care trimite deopotrivă către expresionismul european, dar şi către tradiţia kabuki, prezentă şi în stilizările faciale din Omul cel bun din Seciuan. În Carousel nu există puncte de suspensie, decât poate în meditaţia în care se cufundă fiecare spectator după contactul cu show-ul. În rest, totul este în permanenţă luat pe sus de o aglomeraţie semiotică, în care ruperile de ritm prin intervenţii muzicale, coregrafice sau plastice neaşteptate determină, de fapt, tonul întregii curgeri dramatice. Ca pe Broadway, într-adevăr, dar chiar mai mult: Andrei Şerban nu vrea să ne păcălească, dimpotrivă, regizorul ne deschide atent ochii pentru a ne bucura cu atât mai conştienţi şi mai alerţi de frumuseţea adesea subestimată sau mediocru redată a iluziei şi magiei, luându-ne parteneri - începând chiar cu deschiderea spectacolului în holul teatrului - pe tot parcursul acestui proces de performare a bâlciului avansat către ritual.

Carousel este un omagiu tandru şi tragic adus paiaţelor care se ascund în spatele fiecărui personaj şi, nu în ultimul rând, în spatele fiecărui spectator.  Fie că este vorba despre actorul-paiaţă, cel a cărui artă se dizolvă şi renaşte perpetuu la intersecţia dintre derizoriu şi sublim, despre femeile care, indiferent de profil şi statut, se lasă transformate în paiaţe prin predarea totală în faţa iubirii şi dorinţei sau despre destinele ratate ale unor hoinari absoluţi, montarea celebrează prin toţi aceşti pagliacci iluzia ca realitate alternativă şi ca şansă la purificare. Punând în mişcare sute de efecte şi strategii ale spectaculosului, Carousel ne aminteşte, timp de trei ore, cât de superficială şi deopotrivă abisală este aspiraţia care ne poartă către teatru.

***
Deasupra scenei, înlocuind frontonul, se văd semnele luminoase care indică deopotrivă titlul spectacolului şi spaţiul fictiv din cadrul său: CAROUSEL. Dar simetria caligrafiei este dislocată de prima şi ultima literă, care atârnă nesupuse pe lângă celelalte. În picioare rămân drepte literele care, împreună, compun cuvântul AROUSE. În engleză, a stârni, a trezi, a suscita. Iar Carousel, dincolo de orice speculaţie teoretică, apare printre noi ca veritabil arousal pentru toţi cei care au căzut în inerţie şi pasivitate în aşteptarea acelui altceva în teatru. Şi este doar începutul.


[1] Dicţionar latin-român, Mariana Diaconescu, Theodor Iordănescu, Ana-Cristina Halichias, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003, p. 635.
[2] Op. cit., p. 313.




 Toate articolele despre Carousel
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2016


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Palma care nu doare - Car(o)usel, Mihai Brezeanu
 Îngerii din scrînciob - Carousel, Cristina Rusiecki
 Musicalul şi închisoarea-heterotopie - Marmură şi Car(o)usel la Teatrul Bulandra, Silvia Dumitrache
 (Car)o(usel) - Car(o)usel, Mihai Brezeanu
 Omul cel rău din Ivanov - Carousel, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Carousel


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer