Teatrul, micuţa barcă de salvare - Repetiţii deschise la Omul cel bun din Seciuan

Spre bucuria iubitorilor de teatru din România, Andrei Şerban semnează, la Teatrul Bulandra, un nou proiect, ocazie pe care regizorul a folosit-o pentru a se apropia încă o dată de publicul său, în stilul discret şi elegant care îi este specific. Orice revenire a regizorului în ţara natală este, de altfel, un dar întors publicului de fiecare dată mai numeros, mai receptiv şi, deloc neglijabil, din ce în ce mai tânăr. Solar şi prietenos, Andrei Şerban şi-a întâmpinat oaspeţii zâmbind la intrarea în Teatrul Bulandra în prima dintre cele două repetiţii deschise la care am asistat (18 iulie 2014) şi a treia din şirul de patru repetiţii deschise (16-19 iulie). Privindu-l, mă gândeam că pentru un regizor care şi-a dorit întotdeauna un public proaspăt şi alert nu poate exista mulţumire mai mare decât aceea de a şti cât de preţuit este şi cât interes stârneşte opera sa printre adolescenţi şi tineri.
 
Odată instalaţi în sală, spectatorii au putut observa că, deşi decorul care va purta semnătura Iulianei Vâlsan nu este încă gata, ansamblul de pe scenă este perfect funcţional. Andrei Şerban însuşi a explicat, înainte de începerea repetiţiei deschise la Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, că intenţia scenografică reflectă tocmai anularea graniţelor dintre teatru şi viaţă. Deşi ştiam din O biografie despre montarea aceluiaşi text în 1968, perechea Şerban-Brecht mi-a produs, iniţial, puţină uimire şi poate regretul că nu o să văd (încă) o tragedie care poartă amprenta sa. Oprindu-se, însă, la Omul cel bun din Seciuan, Andrei Şerban nu face altceva decât să transmită un semnal celor aflaţi în pericolul de a transforma eliberarea din iluzie într-o altă iluzie despre teatru - şi ce alt autor decât Brecht poate fi mai potrivit pentru confruntarea cu acest adevăr? Actul de a-şi denunţa propriile mecanisme teatrale reflectă nu numai onestitate, ci şi o formă de responsabilitate asumată în raport cu publicul care îi este loial, punându-l faţă în faţă cu întrebări nu întotdeauna comode: Ce ne mai rămâne de făcut acum când, confruntaţi cu propria sete de iluzie, alegem să ne adăpostim în continuare între pereţii convenţiei? Ne îndreptăm cu toţii spre un eventual dezastru al anulării vieţii? Ne salvăm, până la urmă? Montarea Omului cel bun din Seciuan nu generează neapărat un răspuns - căci apropierea lui Andrei Şerban de această piesă nu înseamnă o mustrare pedagogică pentru amăgirea în care cădem periodic ca iubitori de teatru - dar ne oferă, cu ajutorul lui Shen Te, o perspectivă deschisă asupra funcţiilor teatrului prin dualitatea Bine-Rău pe care o surprinde.

 
În timp ce Shui Ta îşi conduce cu sânge rece fabrica de tutun prin care doreşte să-i transforme pe "paraziţi" în nişte oameni mai buni, publicul asistă, în schimb, la derularea mecanismului prin care funcţionează fabrica teatrului. Fascinant nu este atât faptul în sine de a vedea mişcarea discretă a cabinierelor care îi preiau pe cei întorşi de pe scenă sau felul în care obiectele sunt manipulate pentru a deveni funcţionale în schema dramatică sub ochii tăi, cât senzaţia că participi tu însuţi la acest proces al naşterii unui spectacol, transgresând graniţele convenţiei care separă scena de spectatori. Când spun asta, nu mă refer la o interacţiune directă între public şi regizor sau actori, ci la convingerea că sensul acestor repetiţii deschise a fost, dincolo de expresia bunăvoinţei regizorului faţă de curiozitatea inerentă a spectatorului de teatru, o invitaţie la reflectare asupra funcţiilor şi rosturilor teatrului. Pătrunderea în sală a spectatorilor nu înseamnă instrumentalizarea publicului pentru a lua, eventual, pulsul montării într-un anumit stadiu, ci consolidarea conştiinţei ca spectator activ. Tot ce se mişcă pe scenă se mişcă pentru tine, pentru că tu eşti aici, acum, iar tu, la rândul tău, insufli energie în toate rotiţele care fac ca fabrica să meargă conştiincios mai departe. Aş îndrăzni să spun că, până la urmă, aceste repetiţii au însemnat un legământ reînnodat între instituţia simbolică pe care o reprezintă Regizorul în comunitate şi membrii acestei comunităţi, care îşi reconfirmă loialitatea faţă de statutul creatorului.

 
Dacă proprietăreasa senzuală Mi Tsu, doamna Shin - fosta posesoare a tutungeriei lui Shen Te -  copilul care fură plăcinte sau tâmplarul nu sunt decât ipostazele la scară mică ale "răului", nefiind niciodată mai mult decât nişte mici infractori ai existenţei, Shen Te şi Wang, vânzătorul de apă cinstit şi altruist, constituie polul suprem al binelui. Tocmai din acest motiv lor le revine şi misiunea de a înfrunta răul într-o luptă cu mize mult mai mari decât ceilalţi. Ei trebuie să-i convingă pe zeii numiţi de Wang "Iluştri" (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) că mai există oameni buni pe Pământ, numai că fiecare faptă bună a lor ridică şi mai mult standardele stabilite de Iluştrii convinşi că "suferinţa înnobilează".
 
Lui Vlad Ivanov îi este încredinţată dificila sarcină de a trece de la registrul grav al vânzătorului de apă cinstit şi profund uman, la registrul ludic, cu nuanţe voit îngroşate, al Femeii în travesti, toate aceste ipostaze culminând cu trecerea spre personajul cel mai perfid, întruchiparea răului suprem, anume "mogulul" şi pseudo-filantropul Shu Fu. Vlad Ivanov nu este singurul actor care interpretează mai multe roluri în Omul cel bun din Seciuan, însă apariţiile sale sunt, probabil, cele mai solicitante tocmai pentru că transformările sunt totale şi niciunul dintre personajele sale nu poate împrumuta de la celălalt. Este important să ştii asta ca spectator, pentru că ai o altă percepţie asupra fiecărei secunde câştigate de actor prin muncă şi concentrare deplină atunci când conştientizezi că nimic din ce se vede nu este construit prin "jonglerie" sau pur şi simplu prin şarmul prezenţei. Salturile lui Vlad Ivanov, mai mult ca în cazul oricărui alt actor din Omul cel bun din Seciuan, reprezintă salturile nu de la o stare la alta, ci de la o condiţie existenţială la alta.
 
 
Faţă de feminitatea când aprigă, când maternă a bunei Shen Te, masculinitatea lui Yang Sun, logodnicul trădător al fetei, acţionează nu complementar, ci cu totul distructiv. Brutalitatea aviatorului Sun, redată, pe rând, de Cătălin Babliuc şi Alexandru Potocean, este fuga spre neant a bărbatului care dispreţuieşte persistenţa cu care femeia se agaţă de viaţă. Lupta ei stârnită din iubirea pentru semeni şi capacitatea de a da ea însăşi viaţă nasc furia pilotului ratat. Când Sun o loveşte pe Shen Te deghizată în Shui Ta şi îi spune că fata îl iubeşte pentru că "ştiu cum s-o apuc de ţâţe", el loveşte în propria neputinţă de a mai adăuga de unul singur încă o aripă la avionul defect al existenţei sale. Cătălin Babliuc şi Alexandru Potocean stăpânesc amândoi instrumentele prin care să nu cedeze niciun centimetru potenţialului gentleman care ar putea fi Sun; din contră, cu cât fiul imbecil al doamnei Yang (Rodica Mandache) pare să se civilizeze mai mult prin munca grea, cu atât mai parvenit se arată a fi în cele din urmă.
 
La final, Shen Te îmbrăţişează neputincioasă copleşitoarele beţe de bambus, aceste imagini metaforice ale tuturor celor care au tras de carnea şi sufletul ei până au sfâşiat-o. Omul şi bun, şi rău trebuie să trăiască ştiind că nimic nu poate opri acest mecanism stârnit de obsesia facerii de bine. Trupul abuzat, înfometat şi brutalizat al femeii se dizolvă în singurătatea cea mai obscură, purtând însă promisiunea unei viitoare vieţi. Fără a se reprezenta pe sine ca victimă, căci sacrificiul a fost cândva pe deplin asumat, Shen Te rămâne crucificată şi lipsită de orice prezenţă umană care să depună mărturie pentru ea. Din darul otrăvit al zeilor, Shen Te întoarce, însă, necontenit, bunătate fără măsură.
 
Experienţa repetiţiilor deschise s-a încheiat într-o atmosferă generală de efervescenţă şi rumoare productivă. Timp de câteva ore, am putut încăpea toţi în "micuţa barcă de salvare" a teatrului. În spatele sălii, discret şi sobru, se află Regizorul. Şi mă întreb, înainte să părăsesc sala, dacă nu cumva şi-a recunoscut, în singurătatea fundamentală a omului "şi bun, şi rău", propria singurătate. Singurătatea celui ce, refuzând să mai fabrice iluzii, oferă Adevărul chiar şi când nimeni nu-l mai cere.