Double Bind, un spectacol de Alina Nelega şi Kincses Réka, mi-a promis multe încă de când i-am citit prezentarea. Cu siguranţă însă, nu am crezut că voi vedea unul dintre "documentarele", aş putea spune, cele mai bune pe care am avut ocazia să le văd în ultimii ani. Da, puteţi ridica întrebarea: un spectacol de teatru documentar mai bun decât un film documentar? Se poate, iar acest spectacol o dovedeşte. Nu mă îndoiesc de faptul că fiecare dintre cei prezenţi a (re)văzut în această seară, urmărind textul piesei, multe scene din viaţa sa cotidiană, scene ce pot fi puse alături pentru a face un film documentar. Am dărâmat, am reaşezat, am construit şi mi-am regăsit identitatea alături de experienţele actorilor de pe scenă. Cine a fost primul? Cine e de vină? Cine suntem şi cine deţine "adevărata" istorie? Căci, nu-i aşa, cum spune şi o replică din spectacol, "fiecare are o poveste, a lui sau a altuia" despre români sau maghiari. Mi-am amintit momentul când eu şi un coleg de muncă ne-am dat seama că fusesem în aceeaşi perioadă de timp, în aceeaşi facultate. Eu, la secţia română, el, la secţia maghiară. Amândoi am studiat etnologia. Eu, cea română, el, cea maghiară. Şi amândoi aveam teren de ani de zile în satele din Ardeal. Eu, în cele româneşti, el, în cele maghiare. Uneori chiar în aceleaşi sate mixte, eu la români, el la maghiari. Şi cu toate acestea, nu ne-am întâlnit niciodată până când n-am lucrat în acelaşi institut. Dar oare nu ar fi trebuit? Sau am putea să acceptăm că mergem fiecare pe trotuarul nostru, nefiind necesar să ne întâlnim...? Şi totuşi, amândoi atunci când spunem acasă ne gândim la acelaşi oraş, la aceleaşi locuri. Chiar dacă eu ştiu străzile după un nume şi el după altul, străzile Clujului au aceeaşi culoare pentru el ca şi pentru mine, iar toamna la fel.
O experienţă ce te poartă însă, în acelaşi timp, şi printre iţele încurcate ale identităţii construite la graniţa dintre amintiri dureroase, lucruri nespuse, adevăruri fragmentate şi doliuri neîncheiate. O experienţă care îţi aduce-n faţă nevoia de a regândi şi reflecta asupra modului în care pot fi găsite soluţii de a spune lucrurile din perspectiva fiecăruia. Poate e momentul să uităm istoria ce ne-a fost spusă în şcoală sau, ceea ce pentru unii poate fi dureros, să uităm chiar şi istoria spusă de bunicii noştri şi să ne gândim cum vom spune noi această istorie pentru copiii noştri? Şi asta chiar cu riscul de a nu mai fi nişte "buni români" sau "buni maghiari". Sau poate este momentul să ne asumăm rolul de a repovesti istoria şi din alt unghi explorând drumuri ce încă nu au fost deschise?
Nu ştiu când aţi putea să aveţi ocazia de a vedea acest spectacol. Dar, dacă măcar pentru o clipă v-aţi oprit asupra acestor rânduri şi v-aţi regăsit fragmente din propria viaţa, vă recomand să-l vedeţi. Iar celor cărora lucrurile scrise aici le sunt străine, cu atât mai mult. Nu veţi regreta nicio clipă!
Şi, de ce vreau să învăţ maghiara? Pentru că este o chestiune de bun-simţ. Şi cred că asta m-ar ajuta să înţeleg de ce pentru prietenii mei maghiari există gomboţii cu prune şi cei cu brânză de vaci, când eu ştiu foarte bine că aceştia din urmă sunt papanaşi.