Armin Petras trece prin sita propriei sensibilităţi artistice textul lui Lessing, actualizându-l în contextul unei Europe confruntată tot mai mult cu problema emigraţiei, a amestecului dintre culturi, viziuni existenţiale şi religioase.
Problematica spectacolului se concentrează asupra valorii umane, care transcende graniţele ce ţin de naţionalitate, convingeri spirituale sau ideologice. Evreul Nathan (Nicu Mihoc) este un simbol al înţelepciunii şi al toleranţei. El echilibrează raportul de forţe născut în interiorul triunghiului creştino (templierul, patriarhul, Daya) -iudaico (Nathan, Recha) -islamic (sultanul, Sittah, dervişul). Religia lui este iubirea. În numele ei, creşte un copil creştin, asumându-şi riscul de a fi incriminat de către propria comunitate. În numele ei, este capabil de a sublima ura - faţă de creştinii ce îi incendiaseră casa, transformând-o în crematoriu pentru soţia şi cei şapte copii ai săi - în afecţiune paternă pentru Rechea (Ofelia Popii), care îi fusese lăsată în grijă în timpul cruciadelor, de către tatăl ei natural, plecat la luptă în Gaza. În numele ei, este gata să renunţe la fiica sa, pentru a o vedea fericită alături de omul care ar putea-o duce departe, în Europa.
Aspectul său exterior impune respect. Costumul denotă un om cu stare, iar kippa - religiozitate. Cu toate astea, bogăţia nu este pentru el sinonimă cu avariţia. Din geanta diplomat se scurg bijuterii şi mătăsuri, cadouri pentru Daya, companioana Rechei. Întors la Ierusalim dintr-o călătorie de afaceri, Nathan îşi găseşte casa incendiată şi află că fiica sa fusese salvată de un cavaler templier. Întreaga acţiune se desfăşoară în interiorul acestui decor auster, creat de Dragoş Buhagiar, compus din câteva coloane de piatră înnegrite de fum, o bibliotecă (ce paradoxal a rămas intactă, semn al componentei livreşti, autoreferenţiale, a spectacolului), câteva scaune, în dreapta - recepţia unui hotel, iar în stânga - un ţambal, în fundalul scenei - folii de nylon, suport pentru proiecţii video. Cu alte cuvinte, un spaţiu dezafectat, impersonal, sugerând tocmai caracterul universal al problematicii reflectate, indiferentă faţă de timp şi spaţiu.
Punerea în scenă a lui Armin Petras păstrează personajele şi momentele-cheie ale piesei lui Lessing, dar esenţializează dialogul, mizând pe imagine, muzică, emoţie. Piesele interpretate la ţambal de Marius Mihalache conferă lirism şi sensibilitate întregului spectacol, slujind valorii umaniste a mesajului.
Încă sub efectul traumei, Recha este convinsă că cel ce o salvase din flăcări nu e altul decât propriul înger păzitor. Fata în rochie aurită, purtând un schelet de aripi, nu reprezintă altceva decât caligrafierea propriilor trăiri lăuntrice, halucinatorii.
În ciuda insistenţelor Dayei şi a lui Nathan, tânărul cavaler Conrad von Stauffen (Ciprian Scurtea) refuză, plin de dispreţ, să primească vreo recompensă pentru curajul său, tocmai de la un evreu, ba chiar îşi reneagă impulsul altruist de a fi salvat o fată de altă religie decât cea creştină. Însă, în ciuda cuvintelor dure, prin faptele sale, el dăduse deja un răspuns la întrebarea lui Nathan: "Evreul este mai mult evreu sau creştinul mai mult creştin decât om?" Pledoaria lui Nathan pentru toleranţă ("Nu ne-am ales poporul niciunul dintre noi") îl convinge să accepte să o cunoască pe Recha, deşi, cu puţin timp înainte, îi oferise un cactus, care îşi înfige ţepii tocmai în cicatricea de pe faţa ei, scenă tragi-comică, ce exprimă plastic suferinţa provocată fetei de refuzul templierului de a-i accepta recunoştinţa şi iubirea. Deşi circumspect la început, în momentul reîntâlnirii lor, cavalerul este nevoit să recunoască atracţia magnetică pe care o simte pentru evreică, fiind gata să o ia de soţie şi să lepede însemnele templierilor (în viziunea lui Armin Pertas - geaca de piele, bocancii şi tricoul marcat cu cruce, vestimentaţie care îl apropie mai mult de un star rock al zilelor noastre). Recha vede în el bărbatul ideal, pentru că învinsese nu doar flăcările, ci şi teama ei de a iubi şi de a fi rănită, ce o determinase să consume experienţă după experienţă, fără implicare emoţională. Într-o cheie psihanalitică, Conrad von Stauffen este figura masculină protectoare, după care Recha tânjise în lungile absenţe ale tatălui, mereu ocupat cu afacerile.
Apartenenţa religioasă diferită a celor doi tineri reprezintă un important impediment în calea căsătoriei, într-o societate în care dogma dictează relaţiile interumane. Miezul textului lui Lessing se află în parabola celor trei inele (simbolizând islamismul, iudaismul şi creştinismul), oferită ca răspuns de către Nathan la dorinţa lui Saladin de a afla care religie e cea adevărată. Mesajul său aşează faptele bune, empatia, toleranţa, mai presus de orice doctrină. Într-un spaţiu al conflictului, în care se duc cruciade în numele religiei, în care patriarhul Ierusalimului comandă uciderea sultanului, iar sultanul la rândul său pe cea a propriului vistiernic (fostul derviş), atitudinea lui Nathan ţine de normalitate şi de echilibru, ea fiind întărită de finalul spectacolului, care descoperă legătura de sânge între Recha, cavaler şi sultan şi totodată absurditatea oricăror discriminări.
Regizorul Armin Petras nu interoghează doar capacitatea individului de a depăşi prejudecăţile, barierele determinismului exterior şi de a descoperi lăuntric calitatea sa profund umană, ci pune sub semnul întrebării chiar propriul discurs teatral, care devine autoreferenţial. Astfel, dervişul, ce este şi vânzător ambulant de şlapi, trimite câteva perechi în public, îndemnând spectatorii să arunce cu ei pe scenă, în caz că nu le plac actorii, templierul se plânge că îl urăşte pe Lessing, în timp ce Marius Mihalache, parcurge drumul invers, din zona extradiegetică înspre cea a convenţiei teatrale, luându-şi o pauză de ţigară de la interpretarea muzicală, pentru ca apoi să-l împuşte pe derviş.
Prin mijloacele teatrale dar mai ales prin problematica abordată, Armin Petras aduce teatrul în zona fierbinte a actualităţii sociale, politico- religioase şi estetice, într-o Europă aflată în continuă schimbare.
Nathan Înţeleptul, după Gotthold Ephraim Lessing
Traducere: Lucian Blaga;
Regia: Armin Petras;
Scenografia: Dragoş Buhagiar // Costume: Katja Strohschneider // Muzica originală: Marius Mihalache // Muzică şi sound design: Thomas Kürstner, Sebastian Vogel // Video: Rebecca Ridel // Coregrafia: Berit Jentzsch // Dramaturg: Verena Eitel;
Distribuţia: Peter Kurt / Nicu Mihoc, Katharina Knap / Diana Văcaru Lazăr, Ofelia Popii, Ciprian Scurtea, Susanne Böwe / Mariana Mihu, Horst Kotterba / Dan Glasu, Paul Grill / Ioan Paraschiv, Cristina Juks, Maria Tomoiagă, Alexandru Udrea; Cu participarea extraordinară a muzicianului Marius Mihalache.