La 100 ani de la naşterea lui Menuhin, iată că a venit rândul unuia dintre discipolii lui, violonistul britanic Daniel Hope, de altfel, unul dintre cei mai importanţi violonişti ai momentului, să-i aducă un omagiu maestrului său. De fapt, aşa cum Menuhin a fost legat de Enescu printr-o relaţie mult mai profundă decât una elev-profesor, şi Daniel Hope a fost astfel legat de Menuhin. Mama lui Daniel Hope, refugiată din Africa de Sud, a fost asistenta şi apoi managerul lui Menuhin, aşa că Daniel, încă de la vârsta de 2 ani, a crescut în preajma lui Menuhin, pe care-l consideră astăzi "bunicul său spiritual". Daniel Hope a cântat alături de Menuhin de multe ori - de cele mai multe ori, Menuhin apărând în ipostază de dirijor, iar ultimul concert al lui Menuhin a fost chiar cu Daniel Hope solist.
Pe 5 februarie 2016 a apărut la casa Deutsche Grammophon "My tribute to Yehudi Menuhin", un disc prin care Hope şi-a propus să reflecte cât mai mult din personalitatea celui care a fost Yehudi Menuhin. Şi face acest lucru alegând un repertoriu special, în care se împletesc lucrări emblematice pentru cariera lui Menuhin (cum este Concertul în re minor de Felix Mendelssohn, pus în circuitul mondial de însuşi Menuhin, după descoperirea acestei partituri pierdute) sau Salut d'amour de Elgar (una dintre piesele lui preferate, o emblemă a spiritului britanic din Menuhin). Daniel Hope a ales şi Concertul în la minor pentru două viori şi orchestră de Vivaldi, una dintre lucrările pe care le-a cântat cel mai des alături de Menuhin.
Sunt şi lucrări inspirate de figura lui Menuhin ale compozitorilor contemporani Bechara El Khoury (compozitor emigrat din Liban şi stabilit la Paris), Steve Reich, John Tavener şi Hans Werner Henze (aceasta din urmă a fost chiar o comandă a lui Menuhin, iar Henze a compus o piesă mai curând neo-romantică şi lirică, în total contrast cu stilul său componistic obişnuit).
Albumul se încheie cu piesa Kaddisch din Două piese ebraice de Maurice Ravel - aluzie evidentă la religia lui Yehudi Menuhin, dar mai ales, include două piese care ar trebui să trezească interesul publicului din România: Hora Unirii de George Enescu şi Rumänisch de Jo Knümann.
Iată în continuare ce am aflat de la Daniel Hope, dintr-un interviu acordat pentru Radio România Muzical.
Cristina Comandaşu: De ce tocmai aceste două piese au fost alese pentru a ilustra legătura lui Menuhin cu George Enescu şi cu România?
Daniel Hope: Când am început să lucrez la acest CD, de două lucruri am fost sigur: că voi include pe el o piesă de Bartok, pentru că Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cântat alături de Menuhin şi al doilea, că pe acest CD trebuia să fie ceva de George Enescu, pentru că Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci şi cel care a avut cea mai mare influenţă muzicală asupra sa, în întreaga lui viaţă. Enescu a fost cel responsabil de şlefuirea acestei minţi tinere, transformându-l dintr-un copil minune într-un artist adevărat, încă înainte ca Menuhin să împlinească 12 ani. De aceea, cred că toţi îi suntem datori lui George Enescu, pentru faptul că a recunoscut acest talent uimitor.
A fost clar pentru mine că Enescu trebuia să fie într-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine să aleg acele piese de Enescu care să se potrivească cu stilul de viaţă al lui Menuhin. Desigur, aş fi putut să iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian şi vioară, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar durează destul de mult şi ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Aşa că am căutat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris şi am dat de această Horă a Unirii de care m-am îndrăgostit: o asculţi şi ai impresia că o ştii dintotdeauna, dar nu eşti conştient că a fost scrisă de Enescu. Când am auzit-o prima dată, am ştiut imediat că aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru că reprezintă strălucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar şi stilul foarte mândru al muzicii tradiţionale româneşti, pe care de altfel, Enescu l-a împărtăşit cu Yehudi Menuhin. Deci această Horă a Unirii s-a potrivit pe disc din toate privinţele şi mi-a dat şansa să-l onorez pe Enescu.
În ceea ce-l priveşte pe Knumann, obişnuiam să ascult tarafuri de ţigani împreună cu Yehudi iar el pur şi simplu adora modul cum cântau violoniştii, deci am căutat o lucrare care să meargă mai departe decât ce a făcut Enescu. El a fost un pod între muzica tradiţională şi cea cultă, iar la Knumann am găsit doar plăcerea pentru acest tip de muzică atât de frumoasă.
Iată deci ce m-a făcut să aleg tocmai aceste două piese.
C.C.: Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscută a lui George Enescu. Cum aţi găsit partitura ei?
D.H.: Am pe cineva care lucrează pentru mine, este ca un detectiv în bibliotecile şi arhivele din lume şi-mi găseşte lucrări de care nimeni nu ştie. A fost cazul pentru aceste lucrări de Enescu, dar şi pentru repertoriul baroc: el mi-a găsit lucrări de Vivaldi care nu au fost cântate vreodată. I-am spus ce am nevoie şi a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am ştiut imediat că Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.
Vreau să spun că în general, este multă muzică de Enescu necunoscută. Cânt în acest moment o minunată piesă, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioară şi pian, o minunată piesă pe care Enescu a scris-o în anii lui de tinereţe, ceva între Wagner şi Faure, având însă şi un limbaj personal. Nici această partitură nu am găsit-o prea uşor.
Cred că este păcat că nu se acordă mai multă atenţie lui Enescu - compozitorul. Desigur că a fost un mare violonist, dar şi muzica lui trebuie cunoscută - cred că Octetul este cea mai cunoscută lucrare în momentul de faţă - muzica lui este într-adevăr fabuloasă.
C.C.: Cred că Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel internaţional pe George Enescu...
D.H.: Da, aşa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cântat la Festivalul Enescu, la Bucureşti câteva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred că oamenii din afara României trebuie să afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.
C.C.: Bartok şi George Enescu, născuţi în acelaşi an, 1881, pe teritoriul actualei Românii, amândoi, doi compozitori geniali, însă cu o altă receptare internaţională astăzi. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
D.H.: Cred că Enescu a fost un mare, mare violonist. Şi Bartok a fost un mare pianist, dar nu de talia lui George Enescu. Deci, a devenit cunoscut, în primul rând, ca un violonist uimitor, ca un profesor care a avut o influenţă extraordinară în cadrul Conservatorului de la Paris. Într-o societate obişnuită să pună etichete, cred că aceasta a fost eticheta lui, de violonist care şi compunea. Bartok este un compozitor care şi cânta la pian. Iar faptul că Bartok a emigrat în America a însemnat că a întâlnit oameni-cheie precum Kuşeviţki, Menuhin, care l-a ajutat să se promoveze în America, ceea ce a avut un efect important. Enescu a rămas centrat pe spaţiul european. L-a avut ca elev faimos pe Menuhin, dar a avut şi alţi elevi care devenit violonişti mari, precum Ivry Gitlis. Cred că istoria nu a fost prea îndurătoare cu Enescu, merita să fie mai bine cunoscut în zilele noastre.
C.C.: V-a spus vreodată ceva Menuhin despre Enescu, mai puţin cunoscut publicului larg?
D.H.: Îmi descria deseori modul în care cânta Enescu, robusteţea sunetului lui. Avea şi acel fel de a folosi arcuşul pe care l-a adoptat şi Menuhin pe când avea 10-11 ani. Îl numim portato, dar e mai curând parlando, folosim arcuşul ca să vorbim. Arcuşul este folosit apăsat pe coarde, pentru a crea sunetul - iar Enescu era un maestru al acestui mod de a cânta. Dacă îl ascultaţi pe Enescu cântând Bach şi pe Menuhin făcând acelaşi lucru pe când avea 13 ani, veţi sesiza că este acelaşi stil.
Menuhin vorbea şi despre tehnica lui Enescu, deşi nu îl considera pe Enescu un profesor de tehnică, ci mai ales, de muzică, aşa cum îl vedea el. Enescu este cel care i-a spus lui Menuhin: "Dacă vei studia doar cu mine, vei cânta doar în stilul românesc, aşa că ai nevoie să înveţi şi alte stiluri". L-a pus pe Menuhin în legătură cu Adolf Busch şi l-a convins să-l ia ca elev pe micul violonist atunci de 12-13 ani pentru a-l învăţa muzica germană: Brahms, Bach, Beethoven. Acest lucru a fost ceva incredibil de important şi generos din partea lui Enescu, care a fost mai curând ca un tată pentru Menuhin.
Şi o altă poveste pe care o ştiu care nu este atât de personală, dar pe care Menuhin însuşi mi-a spus-o este legată de momentul când l-a întâlnit pentru prima dată pe George Enescu atunci când era încă un copil. La început, trebuia să studieze cu Ysaye; Menuhin i-a cântat fantastic lui Ysaye Simfonia spaniolă, iar Ysaye i-a spus: "Foarte frumos, tinere, dar acum cântă-mi o gamă". Dar Menuhin nu învăţase niciodată să cânte o gamă, a încercat să cânte o gamă, dar nu a reuşit. Ysaye a izbucnit în râs şi i-a spus: "Da, ştiam eu!". Menuhin a fost şocat şi atât de traumatizat de această experienţă că a spus: "Nu vreau să studiez cu omul acesta".
De aceea s-a dus la Enescu considerat celălalt mare pedagog al vremii în Europa. Problema era că nu mai erau locuri la clasa de vioară a lui Enescu, aşa că mama lui Menuhin l-a dus la Paris, unde Enescu avea concert, l-a lăsat singur acolo - alt lucru extraordinar - şi i-a spus: "Trebuie să-l convingi să-ţi devină profesor. Nu veni acasă până când nu ai reuşit." Şi aşa, acest copil de 12 ani a aşteptat până când toţi oamenii au plecat din culise şi s-a prezentat în faţa lui Enescu, obosit, gata să plece acasă. Şi Menuhin i-a spus: "Domnule Enescu, trebuie să studiez cu dvs.". Iar Enescu i-a spus: "Îmi pare rău, micuţule, mâine plec în turneu; şi nu mai am niciun loc în clasă. Îmi pare rău." Dar nu înţelegeţi, domnule Enescu, chiar trebuie să studiez cu dvs.". Şi a tot insistat. Iar Enescu a fost impresionat de acest copil că i-a zis: "Vino la mine acasă mâine şi poţi să-mi cânţi 20 minute înainte să plec şi îţi voi spune părerea mea". Aşa că a doua zi, Menuhin i-a cântat lui Enescu şi după 5 minute, Enescu şi-a anulat toate planurile şi i-a spus: "Nu plec nicăieri. Rămâi aici."
Sigur că există o nuanţă de subiectivitate: cu toţii l-am apreciat pe Menuhin pentru ataşamentul arătat faţă de Enescu, pentru promovarea internaţională a culturii muzicale româneşti în sine. Însă albumul "My tribute to Menuhin" nu este doar subiectiv de apreciat: Daniel Hope, un violonist care cântă la fel de bine şi muzica clasică 100% şi muzică de film sau muzică contemporană minimalistă, impresionează în modul cum ştie să se plieze pe stilul fiecăreia dintre piesele de pe acest album, de altfel, foarte diferite între ele - de la virtuozitatea şi strălucirea din Concertul lui Mendelssohn, la stilul rapsodic din Rumänisch găsim o paletă foarte largă de tipuri de expresie. Cred că dacă Menuhin ar mai fi trăit, ar fi fost încântat să-l asculte pe Daniel Hope.
Noul disc al lui Daniel Hope poate fi ascultat oricând, pe site-ul campaniei Votează discul de muzică clasică al anului 2016.
Discul este de asemenea disponibil în magazinele de specialitate din România sau online la emag.ro/daniel-hope-my-tribute-to-yehudi-menuhin şi getmusic.ro/Daniel-Hope-My-Tribute-To-Yehudi-Menuhin