Lampedusa: cel mai sudic teritoriu al Italiei
Lampedusa: mai aproape de Africa (113 kilometri de coasta Algeriei) decât de Europa (176 de kilometri de Malta, 205 de Sicilia)
de Lampedusa era principe (al 11-lea!) un anume Giuseppe Tomasi, scriitor, devenit celebru după Il Gattopardo
Lampedusa: decorul Fuocoammare / Fire at the Sea, documentarul lui Gianfranco Rossi care a câştigat Berlinala 2016 ală, dar şi al Lampedusa in Winter, filmul lui Jakob Brossmann despre care va fi vorba în cele ce urmează
Şi, desigur, se mai da pot multe referinţe, de toate soiurile, despre acest spaţiu geografic minuscul, aruncat de istorie, pe neaşteptate, din anexă pauperă a continentului în centrul atenţiei sale. Locul reprezintă prima bucată de pământ european (deci, de libertate!) pe care pun piciorul norocoşii plecaţi / fugiţi din nordul Africii, ale căror vapoare, bărci, ambarcaţiuni de tot soiul evită multiplele pericole de naufragiu (deci, de moarte!).
Deşi sinopsisul filmului şi ştirile zilei sunt despre refugiaţi, Brossmann dedică pelicula Europei, oamenilor ei, întrebărilor cărora ei sunt chemaţi să le răspunde de către realitatea în continuă mişcare şi idealurile în continuă visare. Povestind despre câteva zeci de refugiaţi căutând să scape spre o insulă mai mare, spre adevăratul continent, din căminele sărăcăcioase cu care nu mai puţin sărăcăcioasa Lampedusa îi întâmpină, dar şi despre problemele feribotului ce asigură singura legătură a localnicilor cu acelaşi continent, Lampedusa in Winter domesticeşte parte din uriaşele probleme ale crizei refugiaţilor, demonstrând în chip convingător că nu e nevoie să vii din Africa ori din Orientul Mijlociu pentru a fi victima defectelor Europei momentului.
Refuzând sentimentalismele facile doar pentru a privilegia discreţia sentimentelor, nerefuzând ironia de frica minimalizării tragediei, Brossmann găseşte acel ton ce îl determina pe privitor să-l avanseze pe "celălalt"-ul de pe ecran în "aproape"-le de fiecare zi. Empatizând cu lampedusienii de ocazie şi cu cei de baştină, cu nord-africanii mulţumind pentru ceai şi intrând în greva foamei în faţa bisericii, cu DJ-ul dând resemnarea pe umor, cu meticuloşii curatori cercetând cu minuţie monastică obiectele celor înghiţiţi de ape, cu doamna primar skype-uind, decent, dar tăios, gravele probleme locale drept în urechea şi ochiul domnilor şi doamnelor de la Bruxelles (vezi bine, capitala noastră, a tuturor), cu pescarii vorbind seară de seară într-o poiană a lui Iocan ce i-ar face să pălească de admiraţie până şi pe grecii ce au inventat democraţia, ajungi să te crezi acasă pe străduţele acelea bătute pe vântul iernii mediteraneene, pe cheiurile acelea ameninţate de gunoaiele ne-ridicate şi de rafalele prea-ridicate, pe coastele acelea cerşind veri fierbinţi, vacanţe toride şi griji suspendate. Vara, feribotul şi capitala sunt, însă, departe.
Din miezul eternei insule veşnic depărtate de orice centru de decizie, oamenii însă nu renunţă. Şi dacă pe cei abia sosiţi îi mână înainte disperarea, pe cei ai locului s-ar putea spune că îi împinge pe acelaşi drum acel sâmbure misterios (să-i spunem civilizaţie?) care atribuie ideii de umanitate oarece exigenţe. Cum ar fi, de pildă, cea care o animă pe doamna (contesa 2.0 de Lampedusa?) pentru care e obligatoriu ca fiecare om pierit pe drumul către o viaţă mai bună să-şi aibă numele scris deasupra propriului mormânt. Vi se pare puţin?
Descarcă broşura One World Romania, 2016 aici..