Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când se schimbă punctul de staţie - BIEFF, 2016


Maria Ruxandra Burcescu

martie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ultima proiecţie pe care am văzut-o în cadrul BIEFF 2016, scurtmetrajele temei Transgressive Bodies, a fost şi cea care m-a surprins cel mai tare, prin simplul fapt că a născut întrebări pe care trebuie să recunosc că nu mi le-am mai pus până acum. Însuşi titlul temei ne duce cu gândul la ideea de transgresare a limitelor, de provocare şi de schimbare a perspectivei. La fel cum în fotografie punctul de staţie determină, într-o mare măsură, compoziţia, şi în viaţa interioară, perspectiva din care privim, locul în care ne aflăm, determină concepţia. Or, ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara (19 martie 2016) în sala cinematografului de la MŢR, a fost o răsturnare a perspectivei, o transgresare a propriilor limite conceptuale care a rezultat în descoperirea unor noi valenţe ale lucrurilor pe care le credeam cunoscute.


În mod evident, ceea ce am scris mai sus nu este valabil pentru toate filmele văzute. Însă, dacă ar fi fost chiar şi un singur scurtmetraj care ar fi reuşit să ridice asemenea întrebări şi să producă metamorfoze de o asemenea anvergură, tot aş fi considerat seara un succes din punctul de vedere al exprimării artistice. Nu a fost un singur scurtmetraj, au fost trei, fapt care îmi întăreşte şi mai mult ideea că orice individ care este în căutarea unei provocări şi a unei modalităţi de a-şi extinde orizontul, ar trebui să fie prezent la cel puţin o proiecţie din cadrul BIEFF.

Înainte, însă, de a discuta despre cele trei scurtmetraje care mi-au atras atenţia, vreau să vorbesc despre excepţia nefericită a acelei seri, filmul Still life, Poire Gelée al lui Călin Dan. Este o generozitate să îl numesc film întrucât cele douăsprezece minute de proiecţie înseamnă următoarea acţiune: torsul văzut pe jumătate al unei femei însărcinate, în poziţie orizontală, pe care curge făină, care este suflată. Întotdeauna m-a enervat snobismul în artă, iar acesta este un caz tipic. Da, putem să asociem această imagine cu ideea de viaţă care supravieţuieşte în pofida neantului şi a trecerii timpului, dar, dacă ar fi fost vorba despre o fotografie sau o pictură, ar fi fost minunat. Aici discutăm despre un film, însă, iar a face un film de douăsprezece minute în care tot ceea ce vrei să demonstrezi este cât de ermetică este viziunea ta, nu înseamnă artă. Denotă snobism şi, dincolo de acest fapt, denotă o lipsă clară de respect faţă de spectator. Marii scriitori ai lumii nu sunt cei care au înşirat, aleatoriu, neologisme din dicţionar, şi nici cei care au scris un întreg roman folosind doar cuvântul "cap" pentru a sugera conflictul, raţiunea sau sexul. Sunt cei care au implementat ideea într-un mod la fel de valoros precum ideea însăşi. Pentru că, în definitiv, ideile, temerile, obsesiile şi isteriile fiinţei umane au fost, toate, exploatate în artă, de-a lungul timpului, iar ceea ce a contat mai mult a fost stilul şi puterea de a construi o lume întreagă pornind de la idee. Filmul, literatura şi chiar muzica sunt arte ale narativului, spre deosebire de fotografie, pictură sau sculptură care sunt arte ale detaliului şi ale instantaneului. Nu înseamnă că o pictură a lui Dali este mai puţin valoroasă decât un roman de Hemingway, dar înseamnă că, în momentul în care îţi alegi o artă a naraţiunii, asta trebuie să fie, dincolo de idee - poveste, acţiune, uman. Dacă nu ai măcar o expresie facială care să transmită o emoţie, o acţiune simplă care să reprezinte un decupaj al unei lumi imaginare, cum poţi numi ceea ce faci film? Pentru că din punctul meu de vedere nu este film, ci manifestare pură a aroganţei şi snobismului.

Situat la polul opus, filmul lui Guido Hendrikx, Among Us, a fost cea mai bună proiecţie a serii şi cea care mi-a schimbat radical punctul de staţie. O poezie în alb şi negru, extrem de intensă şi năucitoare din punct de vedere vizual, filmul lui Hendrikx vorbeşte despre pedofilie, dar din perspectiva pedofilului. Este o formă extraordinară de curaj să faci un film despre răufăcătorul universal, arătându-i faţa umană şi pătrunzând în psihologia sa. Spre deosebire de multe alte teme gri ale societăţii noastre, pedofilia este în alb şi negru. Nu există scuză, nu există iertare şi nu există nimeni care să poată spune "da, dar dacă?". Hendrikx vine şi pune această întrebare şi totul se schimbă. Cadrele în alb şi negru ale filmului sunt de o frumuseţe erotică aproape, le poţi privi ore întregi fără a te plictisi. Pe fundal se aude vocea care vorbeşte despre cum este să ai această înclinaţie sexuală şi să îţi trăieşti întreaga viaţă într-o permanentă autocenzură. Pe măsură ce vocea descrie sentimentul trăit de individul pedofil în momentul în care priveşte un copil, imaginile filmului creează puntea de legătură între cele spuse şi spectator. Aşa cum spectatorul, hipnotizat, priveşte cadrele filmate cu o măiestrie aparte şi încearcă euforia pură simţită în faţa unei frumuseţi absolute, pedofilul încearcă acest sentiment în momentul în care priveşte un copil. Vocea îşi continua povestea melancolică şi vorbeşte despre solitudine, alienare şi permanenta conştiinţă că suferă de o boală incurabilă pe care tot ceea ce poate face este să o împiedice din a se manifesta. Este o mărturisire sfâşietoare a celui care se află de partea cealaltă a geamului umanităţii şi care îşi strânge singur lanţurile pentru a se asigura că nu va sparge acel geam niciodată.


Nu toţi pedofilii acţionează conform înclinaţiei lor. Precum vocea din filmul Among Us, unii dintre cei care îşi dau seama de această înclinaţie, îşi setează limite, se autoizolează şi îşi petrec vieţile observând, neacţionând niciodată. A nu se înţelege că filmul este un manifest pro-pedofilie, din contră. Este o mărturie a unei realităţi şi a efortului colosal din spatele ei, acela de a controla boala, de a-şi suprima dorinţa şi de a se autoexpulza din forfota caldă şi haotică a umanităţii, alegând conştient turnul rece de fildeş al celui căruia îi este permis doar să observe. Este un film despre stăpânire de sine, despre lupta permanentă cu propriul instinct, despre melancolie şi adoraţie a frumuseţii intangibile. Among Us, împreună cu Please Relax Now sunt, în mod cert, cele mai bune filme pe care le-am văzut la BIEFF 2016.


Şi dacă tot discutăm despre Please Relax Now, trebuie să menţionez şi scurtmetrajul You Are Boring!, al aceleiaşi artiste (Vika Kirchenbauer), proiectat în cadrul temei Transgressive Bodies. You Are Boring! este un film despre societatea noastră de consum şi despre traducerea fiecărei experienţe în costuri materiale. Extrem de ironic şi critic la adresa industriei publicitare de plastic, filmul lui Kirchenbauer este provocator şi original. Abordând aceeaşi tehnică a adresării directe ca şi în Please Relax Now, artista îşi provoacă spectatorul la un exerciţiu de introspecţie în legătură cu propriul exhibiţionism. Personajele uşor agresive, arogante şi în mod evident provocatoare încerca prin tehnici ale publicităţii şi psihologiei consumatorului să îşi vândă trupurile spectatorului, sugerând unicitatea fiecărei experienţe. You Are Boring! vorbeşte despre lumea în care experienţa unică, în mod paradoxal, devine universală prin manifestarea ei - ne este promisă experienţa personalizată, în funcţie de propria configuraţie interioară, suntem ademeniţi să credem că suntem speciali, dar cei care facilitează această experienţă nu reprezintă decât forme goale, dar rigide, care nu numai că nu iau forma vasului în care sunt turnate, dar preschimbă acel vas după chipul şi asemănarea lor. Un film inteligent, extrem de ironic şi care provoacă până în punctul în care senzaţia de disconfort devine una viscerală, filmul lui Kirchenbauer reprezintă un joc irezistibil cu spectatorul şi un experiment extrem de interesant.


Our Lady of Hormones, în regia lui Bertrand Mandico, este un scurtmetraj despre care se poate vorbi foarte puţin fără a strica plăcerea spectatorului. Un film suprarealist, care aminteşte de povestirile lui Boris Vian, Our Lady of Hormones este o parodie delicioasă la adresa feminismului extrem, a obsesiilor feminine în legătură cu îmbătrânirea şi a cenzurii instinctelor sexuale. Două actriţe de vârstă mijlocie, care formează un cuplu, descoperă o "chestie" (pe care o şi numesc "chestie") în grădină - este vorba despre o bucată vie de carne păroasă cu o antenă-penis. Nu vreau să dezvălui mai multe despre acţiunea filmului şi ceea ce urmează, întrucât Our Lady of Hormones este un haos vizual, decadent, seducător şi complet suprarealist - un produs al unei imaginaţii extrem de vii. De la decor şi până la dialog, Mandico ironizează feminismul extrem, acela care este orientat către suprimarea conceptului de bărbat şi crearea unei societăţi exclusiv matriarhale în care bărbaţii şi femeile sunt fiinţe androgine, iar pronumele de gen sunt abolite în virtutea corectitudinii politice. Dar ce ne facem cu instinctul primar? Ce se întâmplă cu dorinţa sexuală şi cu manifestarea plăcerii? Ei bine, "chestia" descoperită pare a fi răspunsul la această întrebare, într-o ironie sublimă de reducere a sexului masculin de către feminismul extrem la un singur rol. Dincolo de această problematică, filmul vorbeşte şi despre rivalitatea dintre femei (prezentă chiar şi în cazul acelora care formează un cuplu), obsesia feminină a îmbătrânirii şi dependenţa de plăcere a fiinţei. Inteligent, sarcastic, extrem de bogat la nivel vizual, Our Lady of Hormones este, pe tot parcursul său, un deliciu al absurdului.


The Pimp and his Trophies, în regia lui Antoinette Zwirchmayr este un film-mărturie legat de copilăria artistei şi relaţia cu bunicul său, unul dintre cei mai cunoscuţi proxeneţi din Salzburg la vremea respectivă. Pe măsură ce vocea artistei evocă amintire sale, confuzia în legătură cu meseria bunicului, pe ecran se derulează fotografii ale bordelului, ale prostituatelor, precum şi imagini din cadrul partidelor de vânătoare. Este vorba despre izbirea a două lumi şi a două vieţi, cea de familie şi cea de proxenet. Cu mult calm şi fără afectare, Zwirchmayr îşi analizează propriile amintiri în legătură cu bunicul său şi prezintă multiplele valenţe ale unei lumi interzise în care proxenetul reprezintă personajul negativ, iar prostituatele victimele sale. Însă, prin intermediul acestui jurnal vizual, ni se deschid mai multe perspective asupra problematicii şi asupra caracterului unui om care, dincolo de alegerea făcută, rămâne un individ ambivalent, la fel ca noi toţi. A fi proxenet nu exclude faptul de a fi bunic, iar ceea ce face artista este o dinamitare a concepţiei superficiale pentru a permite spectatorului să pătrundă în multiplele dimensiuni ale unei realităţi inconfortabile.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer