Pentru că nu mi-a plăcut, şi am argumente pentru asta, nu vi-l voi recomanda nici vouă. De aceea, voi scrie cronica asta în primul rând pentru cei care l-au văzut deja şi, în al doilea rând, pentru ceilalţi, cărora textul de mai jos le-ar putea folosi ca un fel de "nu aşa tre' să fie un film pe care vreau să-l văd". Aşa că n-o să povestesc ce se întâmplă în Ville-Marie, deşi, recunosc, sună interesant sinopsisul ("o actriţă, fiul ei, un paramedic cu probleme şi o infirmieră grijulie îşi vor vedea vieţile schimbate din temelii în sala de urgenţe a spitalului"). O să spun doar că filmul face parte, din păcate, din acea specie tot mai răspândită de cinema, în care povestea începe încurajant, te face să crezi că da, e bun, "îmi place, să vezi acuma ce acţiune vine...", promiţând ceva ce nici măcar în ultimul minut de film nu se întâmplă. Promite acţiune şi sens, ritm şi dezvoltare de relaţii, adică acel conţinut narativ compact, bine scris, în care fiecare situaţie e bine începută, bine condusă şi bine încheiată. Sau, dacă nu e încheiată, măcar e suspendată antrenant, într-un sens generator de întrebări, de nelinişti, de gânduri.
Am senzaţia că vorbim filosofii prea complicate pentru Ville-Marie, film a cărui unică virtute pare să fie bugetul, ostentativ prin paradă de tehnicitate şi charismă (puzderie de cadre fixe filmate macro, sunet ireproşabil, decoruri somptuoase, locaţii selecte, o Monica Bellucci în rol principal, toate aruncate pe ecran parcă de dragul de a etala calitatea producţiei la nivel de aparatură şi PR). Narativ, însă - pentru că la naraţiune şi la conţinutul ei de predicaţii se reduce totul în cinema, în teatru, în literatură, you name it -, nu putem vorbi despre calitate. Acest scenariu, în care poveştile celor patru personaje se încrucişează treptat, provocând (sau sperând să provoace) efect dramatic latent, apăsător, e de fapt o lungeală obositoare, care în continuu dă senzaţia "că acum începe. Ba nu, acum. Ba acum". E genul de poveste pe care scenaristul a ştiut s-o scrie doar ca deschidere de situaţie, nu şi ca dezvoltare şi, mai ales, ca climax. Ca să mă exprim complet neacademic, filmul îţi arată "bobo", după care ţi-o ascunde ca şi când ai văzut destul.
Problema, însă, nu e văzutul de bobo, ci gustatul, iar aici gustatul se rezumă la a te bucura de începuturi de situaţie, unele de-a dreptul neverosimile (unde, de pildă, e poliţia pe tot parcursul filmului, când un paramedic loveşte cu ambulanţa un tânăr?). Cât despre prezenţa Monicăi Bellucci pe ecran, jale. Deşi splendidă, încă, la cei 56 de ani ai ei, Bellucci nu reuşeşte, aici, nici măcar o secundă să iasă din pattern-ul Malèna, pe care îl etalează cu un romantism exagerat de misterios, de dulceag. Până şi fiului ei îi aruncă priviri de femeie fatală, de parcă, repet, ar fi pe uliţele din filmul lui Tornatore... Cu toată indulgenţa de care sunt în stare, sunt nevoit să spun că Ville-Marie este o capcană cam enervantă, o amăgire narativă fără finalitate, un exemplu canadian de comerţ american în sens cinematografic.
Filmul mai rulează duminică, 05 iunie 2016, ora 20.30, la Cinema "Florin Piersic".
Canada, 2015, 100 min
Regie: Guy Édoin
Scenariu: Guy Édoin; Jean-Simon DesRochers / Imagine: Serge Desrosiers
Distribuţie (parţial): Monica Bellucci; Pascale Bussières
Descarcă programul TIFF 2016 aici..