Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Două lozuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trageţi un loz! - Două lozuri


Mihai Brezeanu

octombrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Are o oră jumate. E comedie. Cu happy-end. Fără înjurături, fără ţâţe. Se râde bine şi cu poftă. Se şi lăcrimează un pic. Are vagi urme de absurd, da' sunt haioase foc. Nu e despre comunism, nici mizerabilist. E cu oameni sărmani, dar nedepresivi şi deloc resemnaţi. N-are cadre lungi, nu prea e filmat din mână. E drept, există o scenă de mâncat în bucătărie, da' se termină bine.

E cu nişte actori încă în viaţă, da' sunt simpatici, talentaţi şi haioşi, să ştiţi! Nu sunt ei Toma, Dem sau Jean, totuşi e posibil să-i mai fi văzut pe undeva pe Dragoş, Alexandru şi Dorian. Ah, şi în două scene apar şi Andi şi Şerban. Cinci băieţi mişto, părerea mea! Lângă ei, mulţi amatori. Adică oameni care au vieţile lor fără legătură cu lumea artistică şi care, din drag de cinema, au urmat, la seral, cursurile unei şcoli de actorie. Filmul ăsta de care vă vorbesc, Două lozuri, e examenul lor de absolvire. Nu, nu vor să devină actori profesionişti, n-au fost plătiţi pentru ce au făcut, din contră, au dat ei bani să facă şcoala. Aşa, ca un hobby. Unii sunt mai talentaţi, alţii mai puţin, toţi dau însă mişto pe ecran, vă asigur!

Că veni vorba de bani. N-au prea fost. Film independent. Adicătelea, fără finanţare de la statul român sau de alte state sau case de producţie şmechere. Da' nu-i făcut din sărăcie, staţi fără grijă! Ana Drăghici a făcut o imagine de zici că e Hollywood, iar datorită muzicii (Flora Pop & Alin Zăbrăuţeanu) umorul are doar de câştigat.

Povestea e după Caragiale. Mult după Caragiale, cum ar zice Divertişii. E adusă în vremurile noastre, are nu doar savoarea locului, dar şi a timpului prezent, e îndulcită într-un fel surprinzător şi sofisticat (se vede treaba că Paul Negoescu stă bine atât cu ironia, cât şi din punct de vedere al culturii). Unde mai pui că, aşa cum ziceam şi mai sus, se lasă cu happy-end. Nu ca în varianta cu Birlic. Deşi în aia aia joacă şi Beligan. Nu că aş vrea să zic că versiunea asta e mai bună ca aia. Că nu e. Sau, mă rog, e altceva. Da' indiferent de cum e, credeţi că s-ar supăra Beligan sau Birlic dacă aţi merge să vedeţi noul Două lozuri? Uite, dacă credeţi că se supără, zic să le vedeţi pe amândouă.

L-am pomenit pe Paul Negoescu. Nu e doar scenarist, e şi regizor. Foarte puţin cunoscut, e drept. Nici nu ştiu dacă e de bine sau e de rău asta. Pe de o parte, nu e Sergiu, pe de alta, nu e nici Cristi, nici Cristi, nici Corneliu. A mai făcut un lungmetraj, O lună în Thailanda, mie mi-a plăcut mult, din păcate, am fost în cruntă minoritate. În cazul lozurilor, e pesemne meritul lui că nu simţi o secundă că 70% din distribuţie e formată din non-profesionişti. Sau că umorul ţâşneşte de unde nu te aştepţi. Sau că realismul, poezia şi absurdul se îmbină într-un fel care aminteşte de Nae şi Filantropica.

Două lozuri n-a mers la Cannes 2016 şi nu visează la Oscar 2017. Nu e o capodoperă şi nu-şi dă vreun aer în acest sens. Nu-şi propune să dea peste nas nici unui Val, după cum nu se răfuieşte cu nimeni din cinematografia românească. Din contră, poantele auto-referenţiale ale lui Alexandru Papadopol pe tema propriului său debut din Marfa şi banii lasă se simtă oarece duioşie. Neobişnuită stare, nu? În atmosfera fanatic-nervoasă pe care singuri am creat-o, înjurând vârtos sau apărând până în pânzele albe felia pe care o detestăm sau o adoram din cinema-ul mioritic, a vorbi de duioşie e cam riscant, recunosc. Tristă situaţiunea, nu?

Nu e cam trist să înţelegi că niciodată oamenii care râd iar şi iar la BD-uri şi la Operaţiunea Monstrul nici măcar nu vor încerca să dea o şansă actorilor care azi, pe ecran sau pe scenă, fac comedie cel puţin la fel de bună ca marii lor înaintaşi? Nu e la fel de trist să pricepi că alţi oameni nu vor călca veci într-o sală de cinema unde se proiectează vreo pelicula mioritică, indiferent de gen, de perioada de producţie sau de subiect, invocând etern, ca pe o acuzaţie fără de recurs, că "e românesc, domnule, şi eu nu suport filmele româneşti"? Nu e încă şi mai trist că mulţi dintre suporterii înfocaţi ai primilor ani (şi primelor premii) ai Noului Val au obosit, s-au plictisit, s-au sictirit şi au început să dea vârtos cu barda în ce iubeau cândva? În fine, nu e la fel de trist că parte dintre cei care au rămas fideli Noului Val se auto-zidesc într-un complex de superioritate de la înălţimea căruia refuză să privească spre tot ce nu e aşa cum îşi închipuie ei că ar trebui să fie cinema-ul?

Nu ştiu dacă Două lozuri e capabil să înlăture vreun simptom al bolii descrise mai sus. Nu cred că l-a gândit cineva ca pe un vaccin şi e tare bine că e aşa. Pare mai degrabă un film făcut de prieteni, cu talent, cu grijă, cu meşteşug, cu atenţie, cu drag, cu umor. Un film mic pentru oameni mari care ştiu să râdă, să privească şi să primească. Uneori,
Fericirea-i un lucru mărunt
E o aripă care vibrează
Fericirea-i un lucru mic
Un pitic ce dansează.




 Toate articolele despre Două lozuri
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

HBO
Marţi, 27.06.2017 - 21,00


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Să purcedem. Să ce, mă? - Două lozuri, Cristina Zaharia
 Marginalii - Două lozuri, Rareş-George Nae


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer