Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Carmen Galin evergreen - TIFF, 2016


Marian Rădulescu

mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Actriţa pe care memoria cinefilului şi a spectatorului de teatru de la sfârşitul anilor '60 până la începutul anilor '90 o păstrează pentru "mişcările elegante, gesturile armonioase, zâmbetul care începe în ochi şi se pierde pe  buze, privirile cercetătoare, neliniştite, mereu în căutarea unor înţelesuri mai adânci" (Eva Sârbu), rămâne o prezenţă plină de graţie. O graţie ce are "flexibilitatea lamei de oţel", străină de orice fragilitate şi slăbiciune.

"Chiar şi când nu am replică, ascult cu aceeaşi concentrare textul partenerului. Încărcătura mea interioară se păstrează, mă costă îngrozitor de mult ceea ce ascult. Eu ştiu întotdeauna perfect textul tuturor celorlalţi parteneri ai mei." - spunea Carmen Galin, o actriţă care - până la mijlocul anilor '90, când s-a retras din viaţa artistică - şi-a făcut meseria cu fanatism, implicându-se mereu foarte mult în ceea ce juca: "Prin natura mea, mi-ar fi imposibil, n-aş putea să intru în scenă fără să mă implic foarte tare în ceea ce am de făcut, şi de fiecare dată să joc ca şi cum ar fi pentru prima oară - cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi credinţă, cu acelaşi devotament".

Carmen Galin, Sebastian Papaiani şi Marin Moraru (foto: Emanuel Tânjală)

Personajele ei din teatru şi film sunt neobişnuit de moderne. Vorbesc - lucru rar, mai ales în filmele româneşti de dinainte de 1990 - extraordinar de firesc (însă nu era, totuşi, firescul de pe stradă - "cotidianul ăsta pe care nu pot să-l sufăr"), au o pronunţare deosebită, o anume elevare poetică străină de orice fel de afectare sau artificializare. Firescul devenit brandul Galin este îmbinat cu o mare artă a cuvântului, rostit altfel decât se vorbeşte în tramvai ("dacă simţi că poţi să-l atingi pe actor ca pe unul din tramvai...").

Carmen Galin şi Eliza Petrăchescu în Ilustrate cu flori de câmp

În teatru (la Piatra Neamţ, Cluj, Bucureşti), Carmen Galin, juca o vreme numai personaje foarte moderne - roluri de adolescentă, nu de femeie. Cel care a scos-o din aceste emploi a fost Andrei Şerban, care - în 1968 - a distribuit-o în Omul cel bun din Seciuan. Pentru rolul din musicalul Nu sunt Turnul Eiffel, Carmen Galin a repetat aproape şase luni cântecele cu un pianist şi făcea în fiecare dimineaţă două ore de mişcare scenică. (În timpul liceului făcuse balet şi gimnastică de performanţă.) În spectacolul O şansă pentru fiecare de la Teatrul Foarte Mic, personajul ei trebuia să joace o oră jumătate "cu sufletul la gură, dar absolut cu sufletul la gură". Ce anume aştepta Carmen Galin de la regizorul cu care lucra? "În primul rând, să-mi dea senzaţia că eu sunt buricul pământului, că de mine are cea mai mare nevoie şi că numai eu pot să-i fac rolul. În momentul când această încredere îmi este acordată, m-a câştigat! Chiar dacă mă minte, dar mă minte frumos... În al doilea rând, nu-mi plac regizorii comozi, care te lasă în apele tale. Cel mai mult îmi place când mi se spune: "Nu e bine, încă o dată". Întotdeauna am dobândit rezultate mai bune când a trebuit să lucrez mai din greu, când mi-a fost mai puţin comod, mai puţin la îndemână. Dacă, la film, regizorul te lasă să crezi că aparatul îţi va privi până în fundul sufletului, chiar dacă în realitate nu te surprinde decât în plan general, atunci el poate scoate de la tine maximum."

Carmen Galin şi Victor Rebengiuc înTănase Scatiu

În lumea filmului, Carmen Galin a fost o "Pasăre a speranţei" (Eugenia Vodă), o "pată de culoare" mai mare sau mai mică, în funcţie de ponderea pe care i-a dat-o regizorul nu numai din filmare, ci şi din montaj ("Un actor nu semnează contractul pe principiul: ce citesc filmez şi ce filmez rămâne. Aşa încât eu mă pot trezi când se montează filmul că scena din pod, sau de pe stradă, sau de la masă, nu mai există! Şi poate aceea era cheia rolului meu. Ce poţi spune atunci decât: n-a ieşit!"). Aşa s-a întâmplat la Iarna bobocilor sau la Ana şi "hoţul", unde personajul ei, "o schemă de fată", a încăput pe mâna unei actriţe care "dinamitează (cu câtă graţie!) orice schemă: figură interesantă, nerv, temperament, ea iradiază chiar şi în cele mai modeste cadre o vivacitate enigmatică, o modernitate de bun gust" (Eugenia Vodă).

Carmen Galin în Mere roşii

Alteori însă a colaborat şi cu regizori ca Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Nicolae Opriţescu, Elisabeta Bostan sau Dan Piţa, care (în Dimineţile unui băiat cuminte; Ilustrate cu flori de cîmp; Întunericul alb; Mere roşii; Secretul armei... secrete; Sezonul pescăruşilor; Saltimbancii; Un saltimbanc la Polul Nord; Zîmbet de soareîî; [[Tănase Scatiu; Profetul, aurul şi ardelenii; Bietul Ioanide; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Faleze de nisip) au înţeles că filmul este arta amănuntului semnificativ, care au ştiut să-i speculeze "figura specială", să o "aducă într-un cadru dramatic mai potrivit".

Carmen Galin, Octavian Cotescu, Adrian Vîlcu în Saltimbancii

Pentru a-şi construi personajele, Carmen Galin apela uneori la diverse figuri, persoane, caractere pe care le-a întâlnit în viaţa reală. Profesoara din Mere roşii împrumuta mult din robusteţea, francheţea şi modul foarte deschis de a se purta al unei colege de institut "cu un debit extraordinar". Muta îndrăgostită din Tănase Scatiu, care scotea doar nişte sunete ciudate, nearticulate, avea dezvoltate celelalte simţuri. De aceea i-a pus în evidenţă ochii, mâinile, gâtul. ("Mi s-a dat de înţeles că numai eu, cu ochii mei, cu privirea mea tristă, pot juca rolul. Şi asta mi-a dat o forţă, o lumină interioară care s-a simţit în film."). Fanny din Saltimbancii a fost "ultimul tren" pe care l-a prins când avea deja "treizeci şi ceva de ani". A fascinat-o nebunia circarilor - "cei de la 1900, ca şi cei de la 1982" - care-şi asumă un risc ("ştiu când urcă sub cupolă, dar nu ştiu când şi mai ales cum vor coborî de acolo") şi a refuzat să fie dublată, sărind de la trapez.

Carmen Galin şi Victor Rebengiuc în Faleze de nisip

La sfârşitul anilor '70, actriţa mărturisea că şi-ar dori "un rol solid construit, de femeie modernă care să-şi gândească şi să-şi determine soarta". L-a jucat în 1982, în Faleze de nisip, dar filmul a fost oprit din distribuţie - până în 1990 - la câteva zile de la lansare. În 1988 o înzestrează pe Spaima, Verişoara Zmeului, "cu un temperament năbădăios, cu o feminitate diabolică" (Eugenia Vodă). Acestor filme, chiar dacă scăpau de cenzură în acei ani, nu li se dădea importanţa cuvenită. "Nu ştim să creăm o scară de valori" - atrăgea atenţia Carmen Galin, la începutul anilor '80. "Dacă faci un lucru extraordinar nu se întâmplă nimic. Dacă faci un lucru prost, nu se întâmplă nimic. Dacă nu faci nimic, nu se întâmplă nimic... Publicul de pretutindeni are nevoie să fie îndreptat spre o operă mai deosebită - la filmele de divertisment se duce şi singur. Reclama nu este doar sufletul comerţului, este şi şansa artei de a se comunica în bune condiţii." O realitate la fel de valabilă şi în 2016.

Carmen Galin în Bietul Ioanide

Actriţa care - pe când încă juca - spunea că "senzaţia de gol, senzaţia că nu are nevoie nimeni de tine, că nu te iubeşte nimeni, că nu eşti - sau nu mai eşti - în atenţia oamenilor este ucigătoare!" este acum - când primeşte Premiul de Excelenţă la cea de-a 15-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, TIFF - din nou în atenţia publicului care nu a uitat-o niciodată. Este un fel de cale întoarsă a actriţei, o emoţie târzie pe care cândva, în anii '70, o transfigurase într-un poem:
M-am mutat în mine!
Am păsăsit lumea,
Oamenii, cerul şi stelele,
Pentru gălăgia din mine.
Ce tare se vorbeşte!
am să fac cale întoarsă
!

Carmen Galin şi Mircea Diaconu (foto: Emanuel Tânjală)

Descarcă programul TIFF 2016 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Numărându-ne morţii - Note despre Ultima zi, Mihai Brezeanu
 Ultima zi sau fericita întristare, Marian Rădulescu
 Sieranevada şi marea trăncăneală, Marian Rădulescu
 Dreptate - Câini, Alin Vara
 Trageţi un loz! - Două lozuri, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer