Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2016

CatasTIFF 2016 (VI) - Scurte, bune, româneşti


Florian-Rareş Tileagă

PasiLiberi.ro, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mulţi văd, în TIFF, două chestii: 1) film românesc şi 2) ocazia să vadă film românesc. Şi bine fac. Că văd trei filme pe zi la fiecare ediţie, sau unul pe an, sau unul la trei ediţii, sau că merg pentru prima oară în viaţa lor la festivalul ăsta de care nu se poate să nu fi auzit, oamenii care trec prin TIFF devin, vrând-nevrând, public de film românesc. Cetăţeanul care nu are, poate, nimic de-a face cu cinefilia, cu scurtmetrajele, cu actorii de care n-a auzit pentru că nu apar niciodată la TV, se trezeşte, pentru scurt timp, că-l interesează "filmele pe care le fac ai noştri". Şi, tot pentru scurt timp, că nu mai vrea film străin. Da, cât ţine TIFF, au loc asemenea minuni, pentru că TIFF e cel mai sigur loc în care filmul românesc ajunge la public.

Scurtmetrajele româneşti - şi le includ aici pe cele de mai jos - sunt, an de an, revelaţii pentru mulţi. Nu pentru toţi şi nu toate sunt aşa, dar există multe filme care dau de gândit şi care dau speranţă tuturor celor care aveau impresia că ai noştri nu pot, nu ştiu, nu se pricep la făcut filme şi că produc doar tristeţi provinciale şi "complicături" metaforice fără final, care se aud prost. Aşa că, da, veţi vedea mai jos că şi românii pot şi poate ar fi bine să nu mai ţineţi cont de premiile de la Cannes şi Berlin, ca să vreţi să le vedeţi. Fie că încă fac parte din lumea aridă, veristă a Noului Cinema Românesc (care cică îşi dă duhul, sau şi l-a dat, sau se reîncarnează în altă estetică), fie că încep să aibă poveşti dinamice, că se apropie de action-movie-uri şi că seamănă, ca stilistică, cu ceva-ceva din canoanele hollywoodiene, filmele româneşti se apropie tot mai mult de om şi, într-o proporţie discutabilă, plac.

Dar ceva se întâmplă. De fiecare dată când se termină un film românesc care place (şi vorbim, acum, mai ales de scurtmetraje), apar în mintea românului primele neplăceri legate de filmele româneşti în general. Sunt întrebări care nu-i dau pace şi, chiar dacă nu va vrea acum să le exprime, la un moment dat tot nu se va mai abţine, pentru că le simte, îl frustrează. Le-am enumerat şi anul trecut şi le enumăr şi acum, pentru că au rămas valabile: "Unde le mai pot vedea?" "De ce nu le am acasă?" "De ce tre' să le văd doar în festivaluri, o dată pe an?" "De ce nu circulă, dacă-s bune?" "Chiar trebuie să bâjbâi după ele pe net sau să aştept minunea de a le vedea pe HBO, şi asta dacă am HBO şi norocul de a mă nimeri fix atunci în faţa televizorului?" Ş.a.m.d., din păcate.

Au fost 16 scurtmetraje româneşti la TIFF 2016. N-o să scriu cronici despre toate, deşi cunosc aşteptările echipelor de producţie şi e păcat că, probabil, iarăşi nu va scrie nimeni pe îndelete despre munca lor. În schimb, o să încerc o scanare (cu liniuţă, şcolăreşte) a câtorva dintre cele 16 filme, prin prisma celor mai importante puncte forte şi slabe pe care le au. Altfel zis, iată câteva chestii cu plus şi minus, care definesc felul cum se face, azi, film românesc.

Chestii cu +

+ opţiunea clară pentru construirea poveştii exclusiv din dialog analitic, cu creştere de tensiune din analiza conflictuală a ceea ce a fost sau va fi, fără ca dialogul să devină, din fericire, pretexte de show-off actoricesc sau regizoral (Te mai uiţi şi la om).

+ aceeaşi opţiune pentru dialog găsim şi în Oase pentru Otto, cu menţiunea că aici dialogul este însăşi acţiunea. Cele două traseiste - cântăreaţa de operă, naivă, speriată de propria umbră şi disperată să facă bani pentru un concurs de canto, şi rivala ei, târfa clasică, acră, care apoi îşi deschide sufletul tocmai fiindcă modestia celeilalte o face să-şi vadă propriile limite - intră în conflict din start. Şi compun un scenariu imposibil, în viaţa reală, dar verosimil, în film. De ce? Pentru că e scris credibil (autor Lia Bugnar), e jucat alert, cu accente care separă bine personajele.

+ autenticitatea constantă a schimburilor de replici şi, de aceea, plăcerea noastră de a le urmări şi de a vedea structura personajelor, reacţiile lor, felul în care abordează situaţiile. Vezi, aici, dezinteresul agresiv, prejudecăţile, jena şi remuşcările soţului din O faptă bună, în conflict cu optimismul la fel de agresiv al soţiei; aerele de superioritate şi preconcepţiile discuţiilor din Te mai uiţi şi la om; loviturile sub centură şi irascibilitatea amabilă din Ana se întoarce; contrastul între târfa autentică, care şi-ar trage-o cu oricine şi cea pudică, cu principii, care şi-ar trage-o mai mult metaforic, din Oase pentru Otto; glacialitatea sarcastică a soţului şi resemnarea bizară a soţiei din Şapte luni mai târziu; disecţia bizară, imprevizibilă a relaţiei dintre El şi Ea, în epuizantul discurs despre iubire din Ferdinand 13; discuţia despre lume, Dumnezeu şi intimitate din 4:15 Sfârşitul lumii, în care un pretins Hristos încearcă să-l convingă pe un şofer că e chiar Hristos.

+ finalul ca propunere de sens şi ca schimbare de poveste. În sfârşit, putem vorbi tot mai mult, în filmul românesc, despre încheieri rotunde de poveste, despre dezvoltări credibile duse la capăt, despre linii narative simple dar satisfăcătoare, cu expoziţie, intrigă, desfăşurare, climax, deznodământ. Ca la şcoală. Şi cred că cel mai puternic titlu, în acest sens, e 4:15 Sfârşitul lumii, deşi nu se poate lăuda cu cel mai mulţumitor ending (oricum nu şi-a propus asta). Filmul oferă, la final, motive egale ca autostopistul primit în maşină să pară atât Iisus, întors pe pământ, cât şi pedofilul care a ucis-o pe însăşi fiica şoferului din maşină. Aşa că finalul pur şi simplu aruncă în aer orice aşteptări, generează o grămadă de judecăţi de valoare şi îţi înşurubează în creier o enigmă pe care filmul n-o mai rezolvă: până la urmă, omul ăla e chiar Hristos (şi de ce n-ar fi?) sau pedofil? Final bun, cu mesaj de adâncime e şi în Wall, când fata decisă să facă adulter se răzgândeşte în ultima clipă, fiindcă vede o gravidă fără mâini, bucuroasă să nască. Nu e de neglijat nici Oase pentru Otto, care prin nu ştiu ce minune a făcut ca finalul să fie un cadru fix cu doi câini maidanezi, hârjonindu-se pe trotuar ca cele două prostituate, repetând, parodic, exact genul de relaţie dintre ele. Şi n-au cum să nu vă placă finalurile din ultra-spumoasele Ninel şi O noapte în Tokoriki: în ambele are loc pedepsirea vinovaţilor, încheind povestea în tonalitatea de resemnare jenată, autoconştientă de propria condiţie.

+ realism gri. Spuneţi-i cum vreţi, realism, naturalism, verism: dacă cinema-ul nostru n-a cultivat, în ultimii 15 ani, realism la cele mai înalte cote de mimimalism stilistic şi "secetă" narativă (i-aş zice chiar epoca trecerii "spre un film sărac", parafrazând pe Grotowski), nu ştiu cine a mai făcut-o recent. Poate "Dogma 95", dar mai rigid, mai programatic. Ei bine, toate cele 16 filme - mai puţin Blană, exerciţiu cinematografic care inflamează realitatea situaţiilor prin satiră şi exagerare parodică - intră cu încredere pe poarta lată a realismului. Cele mai multe oferă poveşti care confirmă că cinema-ul nostru continuă să fie al naibii de serios, fără zâmbete, gri. Enumăr, aici, conflictualele şi întunecatele Un gust amar, Raisa, Te mai uiţi şi la om; neliniştitorul Mă cheamă Costin şi, bineînţeles, 4:15 Sfârşitul lumii; încrâncenatul calm Şapte luni mai târziu, care strecoară sugestia de acţiune prin detalii incredibil de fine şi printr-o atmosferă de thriller în aşteptare; complicatul Ana se întoarce şi durerosul Miercuri. Toate expun situaţii fidel decupate din viaţă, care sună atât de realist, încât parcă le-am trăit sau le-om trăi.

+ realism vesel. Alte scurtmetraje (doar trei la număr, la TIFF 2016) au dus realismul într-o zonă de pitoresc care ar fi fost seacă dacă n-ar fi avut umor, conflict şi final. Pitorescul din O noapte la Tokoriki, de pildă, e pur-sânge românesc (şi nu ştiu, zău, ce ar pricepe spectatorii străini din scurtmetrajul ăsta...), pitoresc pe care îl ştim toţi cei ce ne-am născut înainte de Revoluţie. Anii '95, un majorat la discoteca din sat, manele, Genius, confetti, leduri, ruperi în figuri, şmecherisme primitive, dans zbenguit, sacadat, dintr-ăla de se aude tropăitul ciocatelor pe podea, mai tare decât muzica. O noapte în Tokoriki, deşi n-are replici, fiindcă replicile sunt pur şi simplu înlocuite de versurile "superbelor" piese dance, e tot ce trebuia să fie ca să ne convingem că filmul românesc poate fi consistent fără dialog, fără tristeţi, fără pretexte de poveste nedusă la capăt. Ca să nu mai spun că ne dureau fălcile de râs. Dar am râs cu poftă şi la O faptă bună, cu toate că realismul angoasant care deschide povestea - boala unui tată bătrân, certurile constante între doi soţi, traficul exasperant - sunt răsturnate în cea mai neagră comedie, prilejuită de eutanasierea unui câine în cabinetul veterinarului. Ies la iveală, rând pe rând, zgârcenia, lenea, remuşcarea falsă şi remuşcarea reală, optimismul stupid, agresivitatea gratuită şi caraghioslâcurile specifice "stilului" românesc de a complica lucrurile, de a face pe deştepţii şi de a rezolva o problemă cu bani şi "atenţii". Cât despre al treilea film, Ninel, vă voi rezerva plăcerea de a descoperi situaţii comice atât de pline, de fluent construite, atât de atente la detalii de mimică şi gest (actorii principali sunt, de fapt, actori ai Teatrului Naţional din Sibiu, iar asta se vede în creativitatea jocului în plan-secvenţă), încât ar putea fi unul dintre titlurile pe care le veţi ţine minte.

Chestii cu -

Nu voi scrie mult aici. Sunt absolut sătul de erorile parcă înadins repetate în unele filme made in RO, aşa că voi enumera ceea ce cred că încă persistă, epidemic, în modul de lucru al multor cineaşti români:

- băgatul degetului în ochi, adică redundanţa, la mult timp după ce ne-am prins că scena cutare înseamnă cutare lucru şi că nu mai e nevoie de repetări de atmosferă, replici, atitudini. Vizate: Un gust amar, Proiecţionistul, Miercuri.

- actoria enervant de neconvingătoare. Iar termenul să ştiţi că e blând. Neconvingătoare nici pentru actori, cărora parcă nu le intră în gură replicile (pentru că sunt scrise neverosimil, inautentic), nici pentru spectatori, care se văd nevoiţi să asiste la un spectacol artificial de relaţii între personaje. Din nou, vizat e Un gust amar, care - dincolo de drama relaţiei pierdute tată-fiu, care susţine şi pune în mişcare tensiunile poveştii - îi are în roluri centrale pe Mircea Andreescu şi Marius Vizante, care n-au nevoie nici de prezentări, nici de confirmări. Păcat, scurtmetrajul ar fi putut fi cel puţin corect şi foarte interesant actoriceşte.

- finalul fără final, filmat în cadru fix, generator, chipurile, de reflecţie în mintea spectatorului asupra a ceea ce tocmai s-a rostit / întâmplat pe ecran. Soluţia vine din practicile statismului din Noul Cinema Românesc (la care campion era Corneliu Porumboiu), însă pentru a obţine acelaşi rezultat ca în Poliţist, Adjectiv sau A fost sau n-a fost?, ar fi trebuit ca finalul, realizat prin cadru fix, cu sens echivoc, să aibă în spate o poveste de mai mare durată decât cele câteva minute cât au scurtmetrajele. Logica e simplă: cu cât timpul de acumulare a cauzelor, efectelor dramatice, conflictelor etc. e mai mare, cu atât e mai tare impactul lor mental cumulat, pe durata unui final în cadru fix. Or, filme ca Raisa şi Mă cheamă Costin, deşi au intensitate, cursivitate, deşi te pun pe gânduri, te întristează, te fac curios, te lasă rece şi iar te încălzesc, sunt totuşi filme neterminate. Au, într-un fel, caracter de trailer, care ar conţine esenţele unei poveşti mai mari. Preferă să dea finalul pe cadru fix; practic, "se scot" prin cadru fix.

În rest, v-o spun cât pot de subiectiv: sper să apuc în curând ziua în care cei care scriu poveşti pentru scurtmetraj vor fi în stare să dezvolte poveşti pentru lungmetraj. Să nu uite că cei care joacă fotbal în sală tre' să alerge mult mai mult, dacă vor fotbal pe teren mare.

Te mai uiţi şi la om, regie: Ana Maria Comănescu
Wall, regie: Mihai Radu Dan
Ninel, regie: Constantin Popescu
Ana se întoarce, regie: Ruxandra Ghiţescu
Şapte luni mai târziu, regie: Andrei Creţulescu
Blană, regie: Tudor Botezatu; Bogdan Orcula
Oase pentru Otto, regie: Matei Lucaci-Grunberg
O noapte în Tokoriki, regie: Roxana Stroe
Mă cheamă Costin, regie: Radu Potcoavă
Ferdinand 13, regie: Cecilia Ştefănescu
4:15 Sfârşitul lumii, regie: Gabi Virginia Şarga; Cătălin Rotaru
Proiecţionistul, regie: Norbert Fodor
Miercuri, regie: Noran Mihailov
Un gust amar, regie: Raluca Ungureanu
Raisa, regie: Pavel Cuzuioc
O faptă bună, regie: Andrei Gruzsniczki
Descarcă programul TIFF 2016 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Numărându-ne morţii - Note despre Ultima zi, Mihai Brezeanu
 Ultima zi sau fericita întristare, Marian Rădulescu
 Sieranevada şi marea trăncăneală, Marian Rădulescu
 Dreptate - Câini, Alin Vara
 Trageţi un loz! - Două lozuri, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer