Apropierea de comedia umană scrisă şi regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depăşeşti dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge - în stare de semi-inconştienţă - şi o tânără croată despre care se crede că ar fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de secrete şi minciuni conjugale, personajele - ca în Caragiale - se ceartă şi se duşmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeaşi stare de "pupat toţi Piaţa Independenţei" ş.a.m.d.), descoperi că - altfel decât au înţeles cunoscuţii regizorului care l-au felicitat pentru că "a dat în popi" - singurele personaje care se poartă firesc şi sunt la locul lor în situaţia dată sunt chiar preotul[6] şi cei doi diaconi veniţi să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalţi, mai mult sau mai puţin, le primesc rostirea (şi comentariul ulterior al preotului despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat cu "Vorba multă, sărăcia omului!") indiferenţi sau buimaci, la fel ca tanti Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nuşa: "Tu ai înţeles ceva din ce-a spus preotul ăsta, că eu n-am înţeles nimic!" Ar fi de râs, dacă tanti Evelina n-am fi noi, fiecare din noi...
După ce am văzut filmul lui Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cât sunt de debile şi de crispate filmele româneşti de ieri, de azi şi dintotdeauna când îşi propun să fie comice şi, pe de altă parte, cât de pline de umor (un umor demenţial, debordant) reuşesc să fie atunci când fundalul este o tematică gravă, serioasă, aşa cum se întâmplă în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Piţa (pe când ultimii trei nu-şi pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier, Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude sau Gabriel Achim; cât sunt de patetice, de pueril-doloriste filmele ce se vor "spirituale", "moralizatoare" şi cât de pline de adevăr, de viaţă sunt cele care nu-şi propun să filmeze personaje "morale" surprinse în atitudini pioase, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cât de norocoşi, în fine, sunt unii actori atunci când întâlnesc un regizor de film ca Puiu care chiar poate să-i scoată din emploi sau să le ofere partituri de care - până la întâlnirea cu el - nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrând că - orice s-ar spune - în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!...
[1] Înţelegerea artei ca "instrument esenţial al dezvoltării conştiinţei umane" - arată Herbert Read, în Imagine şi idee - "nu este întâmplătoare, ci necesară", iar "roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esenţiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze".
[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: "În conştiinţa celor mulţi, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forţei de muncă, centrele de îngrijire a vârstnicilor, de promovare a sportului etc.). (...) Oamenii înţeleg prin cuvântul "Biserică" doar clădiri, birouri, o reţea administrativă."
[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: "Limbajul experienţei bisericeşti - limbajul Ortodoxiei - este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale - limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. (...) Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al "idolilor mentali" ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulţumire voluptuoasă, narcisism sacralizat"."
[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot, masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.
[5] Rugăciunea pentru pomenirea "celui absent" (din al cărui unghi - mărturiseşte regizorul - este filmată întreaga poveste) face trimitere la "Marele Absent" din viaţa omului - "Cela ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşte şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşte, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihneşte sufletul adormitului robului Său, că spre El nădejdea şi-a pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeu"
[6] Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schiţat de Constantin Noica: "Un singur soi de intelectuali - dacă intelectuali pot fi numiţi - ar avea dreptul, şi au ştiut să şi-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoţii. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El ştie ce-i omul. Şi nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el ştiind ce e omul dintotdeauna, ştie ce e omul acesta de azi." Atâta doar că - la fel ca în Jurnalul unui preot de ţară de Bresson, Nazarin de Buñuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, O umbră de nor de Radu Jude, ocupaţiunea mintală a celor pe care ar trebui să-i cârmuiască acest "agent de istorie" e - în ciuda coregrafiei şi răspunsurilor pioase - la cu totul alte alea.
[7] La plecare, preotul - care oferă cheia de citire a filmului - i se adresează lui Lari astfel: "Ce vreau să vă spun eu, domnu' doctor, este că toate celelalte sunt făcute să ne ameţească, să ne zăpăcească, să ne ia minţile. Şi asta nu de ieri, de azi. De la Adam şi Eva, de la păcat încoace... Şi când găseşti timp, să treci pe la biserică, da?... Hai să vă spun una scurtă. Într-o zi un şofer de taxi mai ţigănos, aşa, la faţă, dar cu nişte ochi mari şi trişti, zice către mine (...): "Părinte, de unde ştim noi când va fi a Doua Venire a Domnului Iisus?" M-a surprins întrebarea şi i-am răspuns că acum nu ştim, dar când va veni vom şti. "Da, zice, după ce, adică cum o să-l recunoaştem?". Zic: "După semne. Că mai întâi trebuie să se împlinească profeţiile." "Dar şi la Prima Venire - zice el - au fost semne?" Zic: "Da, că aşa ne-am dat seama că a venit şi S-a-ntrupat." "Şi oamenii de ce nu L-au recunoscut?" "Unii L-au recunoscut, alţii nu L-au recunoscut..." "Dar acum de unde ştiţi că n-a venit deja?" "Pentru că nu s-au împlinit profeţiile." Şi uite-aşa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun. Să ştiţi că pe mine m-a luat o mare tristeţe după discuţia cu şoferul de taxi. Vedeţi, oamenii vorbesc vrute şi nevrute, în sus şi-n jos despre Domnul Iisus - dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaştem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu este Dumnezeu, Doamne, iartă-mă!, că nu există mântuire, că nu există a Doua Venire sau că a venit şi noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristeţea asta pentru că cu adevărat m-am gândit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară şi noi nu L-am recunoscut. Şi în felul ăsta salvarea, mântuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia oară nu se va mai întoarce. Şi a ales să ne dea uitării. Şi chiar am plâns. Am plâns cu lacrimi adevărate. Şi spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar o ispită. Şi atunci mi-am dat seama cât de slab sunt. Şi cât de repede cădem, noi oamenii, în ispită. Domnu' doctor, vă daţi seama ce-am făcut? Am ales să gândesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut şi-am început să-mi plâng de milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!"